Luís Pimentel
(1895- 1958)
Ultima rugăciune
Doamne,
nu-ţi cer să păşeşti peste ape.
Vin şi m-aşez lângă tine.
Armele mele
stau pe nisip. Lasă marea
să le vegheze... Sunt obosit!
îţi cer
să fereci auritele porţi ale depărărilor.
De-acolo veneau versurile mele.
Aceasta pasăre de lumină mi-a obosit fruntea.
Fă să fie numai o umbră pe-ntinderea mării. Sunt obosit
Crinii somnului să cadă peste pleoapele mele.
Nu mă întreba nimic, m-ai obliga
s-o iau de la capăt. Ca atunci când împărtăşania scurtează drumul
şi lungeşte tăcerea, eu vreau tăcerea aceea acum,
tăcerea pe care au luat-o din Sagrariu rămas câteva clipe
închis şi pustiu.
Marea e potolită, pe ţărm
armele mele umile încep să se piardă-n nisip. Nu vreau să mai visez tainicele mele depărtări. Alungă, Doamne, pasărea de lumină. Ce dulce răcoare simte fruntea mea aşezată sub mantia-ţi sfântă! Doamne, Dumnezeule,
închide cartea mea pentru totdeauna.
Galicia
Caravela îngheţată.
Oh, mute uneltele unui vis şi verzi naufragiaţii în picioare! - sprijinite mâinile la tâmplele livide când se deschid peşterile (peşterile în aşteptarea tezaurelor şi cele săpate adânc pentru picioarele unui mort divin).
Nici un poet nu a ştiut să poarte pe umeri
povara strigătului tău,
pentru prima oară
eu fac să sune corzile mute.
Caravelă îngheţată fantasma:
eu îţi cunosc tezaurele, îţi ştiu peşterile şi morţii.
