UMANITATEA TARMURILOR

I. Misterioşii olmeci

în marea majoritate, cercetătorii Precolumbiei încep pre­zentarea orizonturilor ei spirituale din jurul anului 1500 înaintea erei noastre. Sînt obligaţi acestui consens tacit nu doar de radioactivitatea carbonului 14, din ce în ce mai nesigură, întrucât o treime din sensibilitatea lui este pierdută la această dată, ci pentru că dincolo de distanţa celor trei milenii şi jumă­tate care ne despart, cantitatea datelor arheologice nu îngăduie identificarea unui sistem cultural cu o localizare foarte precisă, deci spaţiul geografic şi timpul nu au încă o valoare socială. Uneltele descoperite mai înainte de anul amintit, chiar dacă sânt tot mai numeroase, se încadrează perfect în acel polinom ordonat al sălbăticiei (vezi capitolul Spaţiul ţi supunerea lut) ilustrând paleoliticul inferior sau superior, mezoliticul şi neo­liticul, epoci la sfârşitul cărora se cade de acord să se stabilească cea mai veche dezvoltare a culturilor precolumbiene, în forma lor de manifestare preclasică.

Lacul Texcoco din podişul Mexican, cu malurile sale azi dispărute, reprezintă, în acest context, una din primele « platforme de lansare» ale culturilor preclasice. Trei puncte azi, splendide aşezări în urmă cu câteva milenii — Arbolillo, Tlatilco şi Zacatenco — situate în partea de apus a lacului, oferă prin obiectele descoperite aici certitudinea că în acest teritoriu s-a produs cea dintâi abolire a timpului profan, o suspendare a lui în favoarea timpului sacru, în care fiinţa omenească se reîntoarce la origini, construind în locul reali­tăţii zilnice, realitatea sa, adică proiectarea în mit. Din acel moment omul începe să imite şi să repete acte săvârşite de strămoşii săi, spaţiul în care trăieşte căpătând treptat atributele patriei de origine. Sistemul cultural capătă existenţă activă şi din vatra pe care s-a consumat această transformare a timpu­lui, arheologii scot la lumină primele zeităţi, localizând incinte sacre, altare şi zidiri destinate ceremoniilor pe care nimeni nu le va mai putea trăi vreodată.

Arbolillo, Tlatilco şi Zacatenco reprezintă astfel de vetre cu foc prelungit chiar şi mai departe de zonele din jur, ridicînd de la început un mare semn de întrebare pentru specialişti, intrucît îndreptăţesc susţinerea unui posibil contact cu geografia peruană, mai exact cu Chavin de Huantar.

Şi pentru ca totul să fie greu de explicat, alte cîteva vetre, situate în Golful Mexicului — Venta, Tes Zapotes, Cerro de las Mesas, Izapa — reproduc la un grad de evident progres elemente de la Texcoco, reproducere datorată poporului olmec. Distanţa în timp dintre obiectele celor două zone este apre­ciabilă şi, pînă la alte clasificări, cercetătorii au convenit să accepte, cu Alfonso Caso, denumirea de cultura madre (cultură mamă) pentru amândouă, poate şi unde influenţa olmecă se exercită mult mai departe, pe tot semicercul golfului, sus pe podiş, şi chiar în sud, îji Guatemala pacifică, unde s-au desco­perit pictograme olmece, ca să nu mai vorbim de Uaxactun, unul din marile centre de civilizaţie maya, între ale cărui ruine, decoraţiile de stuc ale celui mai vechi templu nu par să aibă nimic comun cu această civilizaţie, ci tot cu cea olmecă, reîntâlnită şi la Monte Alban, centrul primordial al religiei zapotece din Oaxaca.

Este vorba, prin urmare de iradierea uneia şi aceleaşi cul­turi, cea a poporului olmec, popor numeros căci acoperă o mare suprafaţă geografică şi are o durată îndelungată de mani­festare spirituală. Alfonso Caso avea dreptate: « Această mare cultură pe care o identificăm în straturile cele mai vechi este, fără îndoială mama celorlalte culturi, cum ar fi maya, cea din Teotihuacan, Zapotecă, cea din Tajin şi multe altele» (citat după Romualdo Bruguetti — El arte precolumbino, pag. 13).

Un mister total învăluie, însă, originea poporului olmec. Mulţi descifrează în existenţa şi manifestarea sa, o lume autoh­tonă, olmec însemnând « om din ţara hule», adică din ţara cauciucului, identificată cu acest spaţiu. Alţii, dimpotrivă, îi consideră ca sosiţi pe acelaşi drum al migraţiei din nord-estul Asiei. Nu puţini sânt şi cei care-i văd debarcând la răsărit de Guerrero, venind din lumea Polineziei. Statuete de dimensiuni foarte mici a căror mărire,« sub lupă » duce la suprapune­rea imaginii pe uriaşele capete din piatră descoperite în La Venta, ar fi fost aduse în ambarcaţiunile polineziene şi multiplicate, după aceea, în noua patrie. Descompuse după o tehnică pe care o putem denumi a grilelor etnice, aceste imagini fac ca unele trăsături olmece să repună încă o dată în discuţie migraţia peste Atlantic, pornind din nordul african. în sfârşit partea de podoabă dăltuită în piatra uriaşelor capete olmece aprinde imaginaţia amatorilor de teorii inter spaţiale, singura în măsură să vadă în relieful geometric al acestora casca de protecţie

a cosmonautului dintr-un timp preistoric. Un astfel de cap monumental, cel din San Lorenzo (Vera Cruz), uimeşte, într- adevăr, prin «aerul» său de călător printre constelaţii, iar dimensiunea sa de aproape trei metri poate întreţine acest foc al imaginaţiei. Nu mai puţin impresionant este şi cel din La Venta, chip de războinic surâzător odihnind azi în grădinile oraşului Villahermosa, dar care, tocmai prin acest surâs, nu mai aparţine numai olmecilor, ci şi totonacilor.

Misterul obârşiei olmece i-a atras pe foarte mulţi învăţaţi, mai ales după ce La Venta a fost îndelung cercetată de Mathew Stirling (1938—1940), iar alte săpături arheologice au dus la

Fig. 4

sporirea spaţiului de manifestare şi influenţă a acestui popor. Cea mai plauzibilă dintre ipoteze pare să aparţină lui Jimenez Moreno, arheolog mexican, care vede în datele civilizaţiei olmece participarea mai multor orizonturi şi deci o succesiune sau o Înlocuire de popoare care ar fi edificat-o împreună. In mod practic, după Jimenez Moreno, istoria olmecilor cunoaşte cinci mari perioade: preolmecă, protoolmecă, paleolmecă, neoolmecă şi postolmecă. (El enigma de los Olmecas, în Caudernos americanos voi. IV, nr. 5), periodizare menită să împace multe controverse, echilibrând ipoteze şi uşurând munca de cercetare, dar susceptibilă de erori foarte mari prin înregistrarea într-un singur sistem cultural al unor date care nu prezintă suficiente analogii de structură.

Este evident, însă, că la baza multor orizonturi spirituale din America Centrală se află cel olmec, cu funcţia lui genera­toare, cu extraordinara lui capacitate de a produce şi transporta cultură pe arii foarte întinse. Marile lui cuceriri sînt ilustrate de o religie pe măsură, dominată de atotputernicia Jaguarului, animal şi personaj semiuman care pare să intre în istoria cul­turii o dată cu el. Uluitoarele arcuiri ale acestei feline, înfăţişarea ei agresivă, ghiarele lucrate pînă la cel mai neînsemnat amănunt morfologic fulgeră pe construcţiile olmece, alături de statuile megalitice tăiate in bazalt, amintitele capete uriaşe, lângă măş­tile de serpentină sau lângă figurinele de jad şi ceramică. O dîrzenie aproape supraomenească se desprinde de pe chipurile sculptate ale acestor oameni enigmatici, posesori, în afara predispoziţiilor pentru artă, ai unui sistem numeric zecimal, ai unui calendar şi ai unei scrieri hieroglifice, ceea ce surprinde pe oricine dacă ne gândim la cei patru mii de ani care ne des­part de existenţa lor.

Surprinde, bineînţeles, în orizontul olmec şi dimensiunea gigantică a unor sculpturi sau a unor edificii destinate cere­moniilor religioase. în La Venta, de exemplu, s-au descoperit monumente de mari proporţii, între care o piramidă, şase altare cu basoreliefuri laterale, o stelă de bazalt înaltă de trei metri şi cântărind peste cincizeci de tone, foarte multe mor­minte şi patru capete uriaşe. Altarul nr. 5 e un bloc de piatră de doi metri şi jumătate lăţime şi un metru şaizeci înălţime, înfăţişând zeitatea porumbului ieşind din pământ (fălcile Jagua­rului) şi ţinând în braţe un copil, aşa cum Hermes îl ţinea în braţe pe micul Dionisos, reprezentare, poate, a mitului fecun­dităţii.

Dar dincolo de această predilecţie pentru uriaşe sculpturi care ne îndreptăţesc să-i considerăm drept părinţi ai sculpturii precolumbiene, trebuie să ne surprindă înclinaţia olmecă pentru nenaturalul figurilor sau pentru deformarea voită a unora din trăsăturile lor. Pentru că arheologia ne pune la dispoziţie nu numai expresii de ferocitate animalică, extrase întotdeauna din trăsăturile jaguarului, ci şi figuri cu buze groase şi nas foarte lat, cu ochii ieşiţi din orbite şi bărbii proeminente, cu aer de dispreţ şi sarcasm, alături de altele cu nas ascuţit ca de pasăre răpitoare şi buze abia sugerate, precum şi existenţe caricaturizate, capete prelungi, cocoşaţi sau pitici fără maxilarul inferior, copii diformi, atacaţi de obezitate, oameni şi zeităţi în atitudini stranii, în care mulţi descifrează însuşiri magice. Toate acestea fiind prezenţe masculine, întrucât sexul slab, cel puţin până acum, pare absent din preocupările artistice ale olmecilor în etapa lor adevărată de manifestare.

Există, totuşi, alături de această vigoare bărbătească, un moment de îndoială creatoare, atunci când olmecii îşi ilustrează nehotărârea în faţa jaguarului, îndreptându-şi căutările spre şarpe şi pasăre. Această lipsă de decizie pare să fie dovada unei contaminări cu alte orizonturi, produsă ulterior fazei in care « atacau» simbolul jaguarului prin adăugire de elemente umane. Dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, avem toate motivele să fim de acord cu cercetătorii care localizează origi­nile marelui zeu Quetzalcoatl în semicercul golfului mexican, de unde va porni mai apoi spre platourile înalte, împreună cu Tezcatlipoca, personificare a jaguarului totemic.

În sfârşit, universului olmec nu-i sânt străine preocupările cosmogonice, fiind primul care-şi imaginează soarele ca pe un cap de om, cu acuzată suprafaţă sferică şi păr zbârlit, simbol al razelor generatoare de viaţă. Amănunt important, căci această simbolistică ne poate duce până în Egipt, unde Apis, cum bine se ştie, s-a născut din sămânţa unei raze de soare. Focul, de altfel, pentru olmeci e prezent peste tot, într-un cult care înaintează împreună cu cel al jaguarului şi cel al morţilor. Primele două se suprapun nu o dată în acele cunoscute hachas (topoare, sau mai exact spus, paloşe), cele care, simbolizând focul ceresc, îşi adaugă în înfăţişarea lor chipul omului-jaguar susţinut de spiralele şarpelui, ca simbol al ţărânii.

Cu tot acest patrimoniu spiritual situat de specialişti în faza preclasică medie, olmecii rămân o enigmă neliniştitoare a antichităţii mexicane întrucât miturile şi legendele lor, urcând într-un alt timp, şi-au pierdut identitatea prin contaminări succesive, imposibil de descifrat. Scrisul lor, transmis prin documente de piatră, nu dezvăluie nimic din această taină, iar datele înscrise pe unele din monumente ne vorbesc doar de durata în timp a civilizaţiei create de ei şi, cel mult, de declinul şi stingerea acesteia, în jurul anului 800, era noastră. Astfel, o figură de jad din Tres Zapotes, poartă pe ea o inscrip­ţie în cifre maya şi-a fost echivalată de Stirling cu anul 921 i.e.n. O alta, din acelaşi material, menţionează anul 162 olmec, iar carbonul 14 şi comparaţiile cu calendarul maya o fixează mult mai târziu, în anul 97, aceeaşi eră; pentru ca uriaşa piramidă, statuetele şi stelele descoperite în Cerro de las Mesas să ni-i aducă pe olmeci pînă în anul 466 din calendarul nostru, când vitalitatea lor creatoare nu acuză nici un semn al amintitului declin.

Ridicată pe o platformă înaltă, ca toate celelalte de altfel, piramida din Cerro de las Mesas era îmbrăcată în stuc colorat într-un roşu foarte viu, ceea ce 1-a determinat pe Stirling să desluşească în proiecţia dimensiunilor ei uriaşe pe verdele vegetaţiei tropicale un spectacol pentru care atributele de fascinant spun prea puţin. Capetele uriaşe, depăşind aproape întotdeauna doi metri înălţime, se întregesc, după toate posi­bilităţile, acestor imense ansambluri, încastrate în faţade, căci majoritatea sânt prevăzute în geometria lor posterioară cu un sistem de prindere şi ancorare. Imaginea crucii transcrisă în formă hieroglifică şi indicând cele patru puncte cardinale, multiplică misterul olmec, popor de oameni mărunţi, cum ne asigură cercetarea antropometrică a scheletelor, dar debor­danţi prin vigoarea şi imaginaţia lor. Paşnici, fără îndoială, căci numai aşa se poate explica durata manifestării lor şi certa coexistenţă cu alte popoare cu care au venit în contact cum ar fi mayaşii şi totonacii.

Monumentalitatea sculpturilor semnate de ei, această nedes­cifrată predispoziţie spre ciclopic, ar putea fi în cele din urmă nu doar o dovadă a calmului lor creator, a sincerităţii cu care priveau viaţa trăind direct într-o lume a mitului, ci şi un indi­ciu al originii: rocile de bazalt sau piatră obişnuită, transfor­mate în opere fără egal, se găsesc la distanţe foarte mari, uneori la peste şaptezeci de kilometri, de unde e neîndoielnic că au fost aduse pe apă, probabil pe plute din lemn de balsa. Ori, un popor care ştie să execute astfel de transporturi îşi mărtu­riseşte o îndelungată practică a navigaţiei; lucru ce nu se poate susţine în cazul migraţiilor de pe platforma asiatică.

Să fie, oare, vorba de oamenii sosiţi din lumea Polineziei? Riscul unei atari ipoteze e foarte mare şi nu face parte din instrumentele de lucru ale savanţilor. Obişnuiţi să-şi dubleze orice îndoială prin prudenţă, ei nu au avansat decit ca sugestie o astfel de posibilitate, adică exact atît cît au făcut şi pentru nordul african. Nu avem însă nici un element sigur care să ne determine să-i vedem plutind peste Atlantic. în ansamblul preocupărilor şi sensibilităţii lor artistice, măştile nu pot cons­titui un argument, fiind un element comun aproape tuturor culturilor şi pentru care olmecii n-au manifestat o înclinaţie deosebită. Perfecţiunea unora dintre ele nici nu pare să le aparţină: a fost realizată de totonaci, aceştia fiind adevăraţii creatori ai surâsului surprins cu atâta artă pe suprafaţa argilei.

în schimb, date ale Polineziei i-ar putea revendica uşor, mai ales că multe centre arheologice de pe ţărmul Pacificului atestă prezenţa lor aici, alături de alte culturi preocupate, între altele, de transfigurarea artistică a copilăriei, singura vârstă care pare să-i fi fermecat pe olmeci; cu toată predilecţia lor spre monumental şi gigantism.