Insomnii de matase

TOCMAI LA LIMBA ROMÂNA? !

Scriu aceste rânduri ca să-mi deschid un cer de mărăcini. Dealtfel trăiesc ca să mă dau rupt, chinuit şi bucuros, în fiecare zi, oricărui cuvânt din limba română. Căci pe toate le simt ca pe nişte ulii ciugulind văzduhul din mine. Sunt gata oricând să le hrănesc cu cele mai frumoase clipe ale mele — şi, o clipă frumoasă, se ştie, seamănă cu o boroboaţă săvârşită de un copil căruia, dacă-1 ţii în dreptul lămpii, îi vezi sân- gele curgând ca o necontenită cădere de luce­feri în cascade vii. Lumina repede a vieţii noastre se petrece în înfloriri ale vorbei, dure­rea e tăcută, suferinţa, tipărită cu înţelepciunea gândului. Trec să pun o întrebare plină de ne­gură : în ce colţ al tâmplei se cască urâtul sau fărădelegea uciderii unui cuvânt ? Dac-am putea să ne uităm în dedesubtul osului am găsi acolo, probabil, pecetea unei lovituri de cal, o gâlgâire de apă stătută şi fără izvor în munţi, scheunat de lup şchiop şi un prost cu tichie, rozând măr­găritare în gingiile chioare de fildeş şi schimbându-le-n tablă.

Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea.

Dar, ia auziţi : scriitoarea Elena Tacciu, care e şi profesoară de limba română, numită într-o comisie de bacalaureat, n-a vrut cu nici un chip să dea notă de trecere câtorva candidaţi care confundau subiectul cu predicatul, şi, atunci, profesorii ceilalţi, cu toţii ingineri de meserie, au început să strige, plini de indignare şi dis­preţ : cum, tovarăşă, tocmai la limba română ? ! Adică se poate la matematică, fizică, chimie, en­gleză, rusă, franceză, dar tocmai la română ! Care limbă română, în mintea lor, e, acum, mai prejos decât caligrafia, desenul, muzica, spartul geamurilor cu praştia, adunatul prunelor şi re­creaţia mare.

Obsedaţi de veacul acesta, colorat cu mira­colele tehnicii, inginerii de felul celor din po­vestea profesoarei, plini de aroganţa ce-o dez­voltă fierul, prezent în toate întâmplările care duc spre mileniul trei (mult prea prezent şi în carnea omenească, fierul !), fundamentează c. credinţă împotriva pământului din faţa casei.

Cine dă dreptul acelora la o limbă românească vorbită peltic, oblic şi opintit ? Ştiu, încărcat de tristeţe, că spun vorbe pierdute, că încarc un dans de fluturi sub un clopot de ape. Idioţii merg înainte.

TROICA PURTATA DE CENTAURI

In Transilvania halucinează zăpezile. De Bo­botează, între Sighişoara şi Blaj, am băut cu ochii mai mult de treizeci de sănii. Iar a doua zi, la Cluj, m-am trezit că deasupra lumii se scutură părul dulce din cărarea ce se pierde în catedrala unde-şi arde luminările Steaua Polară. O iarnă lacomă de lupi, iniţiată în misterele tinereţii, adică fără moarte la căpătâi, o iarnă în care se împietreşte lemnul pentru jugul sfânt al boilor. Acum, în Transilvania e o fericire să fii mamă de copii sau acoperiş de şindrilă, tot aşa cum la Du­năre e o fericire să fii streaşină la care se atârnă peştele.

In câmpie, cele patru puncte cardinale au tru­pul pierdut în peisaje bântuite de ceaţă şi asfin­ţituri de tutun ; dincolo de munţi, miazănoaptea e o troică purtată de centauri, răsăritul, un aba­jur japonez azvârlit pe creştetul lunii, apusul, un tren în care toată lumea sparge pepeni, aruncând miezul pe zare, iar sudul, o rană pe o frunză de lacrimă. In turlele bisericilor, goale ca umerii moţilor când vin Crişurile calde, ceasurile se pe­trec lin, inele cu sigiliu pe degete de voievozi.

Trecând prin Transilvania, parc-am trecut cu podul palmei stingi prin tăiş de sabie, iar cu podul palmei drepte pe un gard de sârmă ghimpată, fiindcă o simt dureros de dragă şi aproape, chiar în timp ce dorm. Pe drum de sănii, între sate, jucau zăpezile mănunchiuri de crini albi, iar între oraşe se liniau spaţii în care să-ţi rătăceşti visul i să-ţi plantezi inima când ţi se umple sufletul dor şi-n sânge-ţi scânteiază sulcina greşelilor ce-şi au izvorul în zodia Sarmisegetuzei, în ugerul lupoaicei de pe Capitoliu. La Cluj am înţeles că Transilvania are toate anotimpurile pline şi perfect delimitate, idei fosforescente sub tâmplă, şi un văl de penumbră viorie, născător de taine. Transilvania — pământ cântat la orgă şi pe scoarţă de mesteacăn, legănându-se în hamac pe puntea superioară a lumii.

La Cluj, toate fetele sunt Otilii cu sitari în braţe.

La Cluj, când ninge, pe fiecare stradă trece o troică purtată de centauri.

ÎN SPANIA SUNT CASTELE

Umblu prin Spania şi mă răstălmăcesc în lu­mina ei având toate gândurile pline de mireasma pelinului copt ce întunecă pământul Dobrogei, spre Mare. Mă tulbură, dar mai mult mă umple de zborul de-acasă această lume aparţinând aproape exclusiv oraşelor — palmierii, ficuşii, florile exotice ; pe câmpiile uscate dansează fan­tome de mauri printre minarete de pâclă şi dru­murile se alungă doar spre amintiri ce vor fi fost la începuturile lor legănate de-un ochi de pădure. E, totuşi, tulburător să treci prin îm­părăţii ce-au fost, simţi oasele lumii în dedesubt şi sufletul ţi se clădeşte, înfricoşat, în veşnicie. Pretutindeni e atâta marmură ce închide ochii, ţinând timpul ascuns între pleoape, încât inima caută necontenit un arbore, ca să-1 planteze în lumina aceea venind din ochii orbi ai timpului. i pe sub braţul rupt al lui Cervantes sau izvorând din ulciorul gâlgâind la gura lui Sancho Panza.

La Toledo, oraş ce-şi cântă numele, săbiile ră­puse de prea multă şedere ascut rugina înfrân­gerii pe un pământ aparţinând mai mult turişti­lor, venind mereu şi din tot locul ca să vadă

Alcazarul, casa lui El Greco, Catedrala Primada sau Sinagoga, veche de peste jumătate de mi­leniu.

Castilia. Un cer în care se adună mereu bi­serici aurite ca să privească mina lui El Greco lucrând înmormântarea contelui de Orgaz şi arătând-o pe un perete din Santa Tome.

La Aranjuez, pe malul râului Tajo, luminat, în iulie, de magnolii, se deapănă cu pietre rare cuvintele scăderii: s-au dus zilele frumoase de la Aranjuez. Aş pune, peste tristeţea pustie ce mă cuprinde, o clipă lungă şi un pod din lemn de lămâi pe care să-1 toace cu copitele catârii. Trecutul e un clopot de mătase, cu limba smulsă, n-am puterea să-1 las să sune în mine prea mult. Plânge cu uluitoare flori de porţelan de Retiro în fabulosul salon al lui Carol al III-lea, şi în cupola arabă a Camerei de fumat...

La Aranjuez sunt atâtea secole moarte şi nici o trăsură trecând prin ele, încât auzi cum se întinde nemărginirea, ca să rupă smochine şi să le arunce în cascadele râului Tajo. Ca să mă simt din nou întreg în această lume de oglinzi, de candelabre scânteietoare, grădini şi fântâni ce-şi trimit şuvoaiele în zarea mitologiei, mă re­trag brusc pe o scară de serviciu, lingă doi cai de ceară albă, şi acolo se dezveleşte în mine ideea, luminată cu miez de pepene, despicat în zori, pe rouă, că trebuie să mă întorc repede în lumea vie.

Şi plec spre Madrid. Şi se face de seară. Şi plânge undeva o ghitară. Ay, cum plânge ! Se trezesc în mine lauri de ape şi lună curgând pe obraz de femeie tânără. Şi la Madrid mă duc pe stadionul Vicente Carnabal. Se joacă în prezenţa regelui, a reginei, a Ducelui de Asturias şi a peste şaizeci de mii de spectatori finala Cupei Spaniei. Câştigă echipa din Valencia, prin două goluri înscrise de argentinianul Kempes şi fie­care om cântă şi va bea vin până în zori, căci vinul e podoaba Spaniei moderne şi fluviul ce-o străbate din începuturi.

Ay, cum plânge ghitara!

CINEVA ŞTIE OPT POVEŞTI REGALE

N-am de ce să mă plâng, primesc maldăre de scrisori — aproape toate conţin teancuri de poezii asupra cărora mi se cere să-mi dau pă­rerea — dar în ultimele săptămâni una singură a izbutit să mă încânte. După cum veţi vedea, ea cuprinde cea mai serioasă ofertă ce mi s-a făcut vreodată.

Tovarăşe Fănuş Neagu,

Fiecare om susţine că viaţa lui e un roman în unu, două, trei sau patru volume, mai mult nu se înghite, aşa că n-o să vă miraţi dacă sus­ţin şi eu acelaşi lucru. Viaţa mea e cel mai izbu­tit dintre romane şi se împarte în trei:

1) Minunatele zile trăite în libertate.

2) Doi ani de puşcărie încasaţi pentru o afa­cere cu aur galben traficat la bursa neagră. Ştiţi, cred, că există şi aur alb şi roşu.

3) Alţi câţiva ani de puşcărie încasaţi pentru o bazaconie săvârşită împreună cu un popă. Pe el nu l-au băgat la beci, pentru că, văzîndu-1 prea fricos şi îngrozit de singurătate — cu toate că la puşcărie numai singur nu eşti ! —, am decla­rat că doar eu sunt vinovat de întâmplările pe­trecute. Sincer să fiu, n-am regretat, pentru că, se ştie, un popă la proces şi pe urmă şi în de­tenţiune, e mai mult decât o cobe şi cere mereu palme.

Aşa stând lucrurile, iată ce vă propun : eu să vă furnizez povestea frumoasei mele vieţi, iar dumneavoastră să o scrieţi. Vreau să mor având pe piept romanul vieţii mele, publicat pe cheltu­ială proprie, la Editura Litera. Vorbesc foarte se­rios. Şi pentru că ştiu că o carte se scrie foarte greu, înţeleg să vă plătesc la adevărata va­loare. Vă donez o casă cu patru camere şi li­vadă într-o zonă de deal. Livada e pe rod : meri, nuci, pruni. în marginea ei curge un râuleţ. în cazul că doriţi bani, ci nu casă şi fructe, vă rog să-mi comunicaţi tariful — lei per foaie dactilo­grafiată la 32 rânduri —, vom face, bineînţeles, un contract la Notariat. Vă asigur că nu veţi ieşi în pierdere. Frumoasa vieţii mele poveste o să vă placă mult. în închisoare am căutat să stau numai pe lângă oameni deştepţi. Când m-am liberat ultima oară ştiam cinci sute de maxime în limba latină. Pe măsură ce-a trecut timpul, le-am uitat, îmbătrânesc. Legat de problema asta, ţin să vă spun că mi-am construit un cavou. Pentru o singură persoană. Familia m-a tratat când mai bine, când mai rău şi doresc ca pe din­colo să fiu singur şi când mă plictisesc să deschid cartea vieţii mele scrisă de dumneavoastră şi să mă desfătez. Sunt capabil să vă furnizez ver­bal, pentru a vă inspira, poveşti de-a dreptul captivante. în închisoare am lucrat umăr la umăr cu fostul pivnicer al regelui Carol al II-lea. De la el ştiu cum vorbeşte vinul. Cele opt po­veşti regale le veţi include în roman. Vă trimit una de probă, dar nu vă împuternicesc s-o fa­ceţi publică. înţeleg să aştept răspunsul la oferta mea timp de treizeci de zile. După aceea, ne­primind răspuns, mă voi considera în dreptul meu ca să tratez afacerea c-un alt autor. Al dv., etc., etc.

Am luat legătura prin telefon cu expeditorul. Există aievea, în carne şi oase, şi arde de ne­răbdare să încheiem contractul. De unde se impune concluzia că mare e puterea cuvântului scris, dar şi mai mare grădina lui Dumnezeu.

Oricum, aştept ziua în care livezile se vor spuzi cu floare ca să pornesc spre blândele dea­luri

subcarpatice.