Buturugă de azur

Velea a venit în Bucureşti dintr-un sat cu arbori de izmă, atârnat pe Topolog ca să-1 pască până la rădăcină caprele, şi seamănă (şi-i pune să-nflorească) pomii Rusalimului, care-şi sună frunza-n zicători şi proverbe, pe malul fluviilor « de asfalt ale marelui oraş, şi mai ales într-o odaie de hârtie, pe pereţii căreia m-am iscălit şi eu cu deştul muiat în gură, din redacţia „Lu­ceafărului". Are un cap cât o buturugă, dar o buturugă de azur pe care s-a aşezat şi cântă pasărea minunată născocită de Ion Creangă. Şi el ştie asta, şi ne-o spune : nu cântă ea, pri­vighetoarea, pe o cracă uscată. Câte unul, pe ici şi pe dincolo, considerîndu-1 bun de răsfăţat înaintea bătăii cu câteva palme, a încercat să-1 uite, dar eu îl ştiu (şi aşa va rămâne !) paznic la armonii, la poarta unde sunetul se schimbă-n cântec şi e vânt de dimineaţă, şoaptă-n ierburi grele de argint, dulce răsărit. Prin poarta aia ies copiii în câmpie ca să se joace de-a oamenii mari şi unii ajung să aibă nume de străzi, iar unii, foarte rari, martori ai acuzării, cerând în­chiderea cârciumilor. Ăştia din urmă, depun mărturie calificată, nu sunt forme modelate de Velea (şi nici de mine !).

Pe Velea şi pe mine nu ne-a adus barza, aş putea spune dimpotrivă, că noi am adus o barză în Bucureşti. Am cumpărat-o în tren, veneam de la Galaţi, era iarnă, Nae Velea era neînsu­rat, n-avea cu cine să însereze, şi am instalat-o în strada Roma, pe un maldăr de manuscrise, să nu le zboare vântul, dar praful s-a ales de ele! Mansarda aia din strada Roma era Capitoliul nostru, şi-n lipsă de gâşte am zis că merge şi o barză, vecinii o credeau împăiată, altfel ne-ar fi strecurat şerpi pe sub uşă, dar într-o zi, o fată de la parter sau de la subsol, cum e jocul fetelor, a dat, nu ştiu de ce, vina pe barză şi a trebuit să ducem barza, ţinând-o fiecare de-o aripă, la Casa Scriitorilor, unde n-am mai fost apoi primiţi un an, şi de acolo la nea Niculaie tîmplarul, stâlp al bufetului Feldioara, căruia i-am dat două sute de lei să aibă grijă de ea, şi el a băut banii — şi dac-ar fi avut casă par­ticulară i-ar fi luat casa foc, fiindcă e păcat să strici un cuib de barză şi să bei singur banii, când poţi să-i bei în trei, să fie masa bogată.

Într-un timp când se scriu romane care-ţî ~ îngenunchează braţele, Velea continuă să scrie puţin şi încet, „ca 2 în 12 de nu-1 scot nici 24", dar în pagina lui stă luna aprilie, sărbătoarea Paştelui, şi la vreme de taină, din oalele lui descântate ies poduri ce se arcuiesc peste apa To- pologului : În treacăt, Zbor jos, Vorba-n col­ţuri şi rotundă etc. îl ştiu şi mai cu seamă îl simt că scrie fără să asculte ceasul scâncind în scândura mesei. Pentru aur şi curcubeie, timpul e numai înainte. Blestemat să fie poet, Velea se chinuie până la răstignire în noaptea cuvin­telor.

Şi umblă prin lume, purtând pe umeri un cap ca o buturugă de azur.