Fănuş!... Fănuş!... Fănuş!…

Există oameni pe care nu-i vezi şi nu-i auzi multă vreme, nu te poţi întâlni cu ei în fiecare zi, dar te simţi bine, ştiind că există. Că undeva, în adâncul singurătăţilor, îţi pot deschide uşa, aruncându-ţi în braţe sorcova de lumină; exact cea de care aveai nevoie, păstrată ca o taină din revărsatul zorilor petrecuţi împreună.

Şi nimic nu-i mai greu, mai apăsător, mai insuportabil şi mai nedorit decât certitudinea că singurătatea nu ţi-l mai poate aduce în prag şi uşa rămâne ferecată definitiv, mâna care apăsa clanţa topindu-se, definitiv, în întuneric.

Ştiam că suferinţa a pus stăpânire pe Fănuş, şi nu i-a mai slăbit trupul din frânghiile durerii de care se îndepărta cu amăgiri scurte, iluziile prăbuşindu-i-se pe ţărmul unei zile grea de mireasma unor flori ştiute numai de el, culese din oglinzile Dunării, când trece prin Brăila fără fluturii de ghiaţă ai iernii.

I-am urmărit patimile de departe, din departele la care m-au obligat berbecii sterpi ai tranziţiei ţării spre mizeria trupului şi sufletului, respirând uşurat ori de câte ori, ajuns pe Golgota, doctorii au izbutit să-i amâne răstignirea. Odată, cunoscându-i singura patimă pe care o îndrăgea ca pe un cireş împodobit de horbota florilor, i-am trimis un exemplar din ultima carte publicată, bănuind că-i va face plăcere să se întoarcă la anii (şi vârsta) străbătuţi împreună. Cititul a fost marea lui patimă. Lectura implicată, părtaşe la actul creaţiei, la caligrafierea sufletului în pagina albă. Citea, scriind în gând paginile încă necitite. Cărţile lui sunt, cu îngăduinţă, doar a mia parte din cărţile citite.

A doua zi, de dimineaţă, a sunat telefonul – Darie, să ştii că ţi-am citit cartea. Mi-a plăcut. Sunt foarte murdare saloanele de lux în care te-au vârât nemernicii ăştia...Dar să ştii că greşeşti, Dan Deşliu n-a locuit în subsolul de care vorbeşti tu. Ştiu casa aia. Da, Ana Aslan stat acolo, după ce s-a mutat Arghezi. Dănuţ a stat, într-adevăr, pe Aviatorilor, dar în subsolul clădirii de alături. Un număr mai devreme... Am deschis cartea şi-am căutat greşeala: pagina 238! Îi trimisesem cartea la căderea serii. O citise imediat, în noaptea aceea; printre orele patimii trupului.

...Ieri am vrut să-l sun. Ştiam că în zilele de sfârşit de săptămână se întoarce acasă. Aşa l-am văzut ultima dată, sub veghea neostenită a Stelei şi privirile Anitei, aprinse de duioşie. Şi doream să-l aud. Am marcat prefixele şi cei patru de 2 şi m-am oprit la primul 5, gândindu-mă că-i târziu şi, poate, doarme, urmând să se întoarcă la spital. La aceiaşi fereastră prin care a văzut lumea şi anotimpurile în ultimii ani. Am închis telefonul, neîmpăcat cu mine, înainte de a auzi tonul cunoscut, al apelului.

Şi azi, la primul ceas, am deschis pagina cu ştirile de acasă, de la Hotnews.ro, şi m-a lovit ìn faţă chipul lui; fulger încremenit pe cerul dimineţii, la orele 3 şi 30.

I-am scos cărţile – fără cărţile lui, biblioteca e altceva – le-am pus teanc, în dreapta şi toată ziua le-am citit, pe rând, punându-le în stânga, până la ultima, alegând pagini pe care le ştiam, gândindu-mă ca le vor citi şi alţii, fără bibliotecă, şi îşi vor da seama ca plecarea lui înseamnă stingerea unui întreg univers. Un Macondo, al nostru, clădit de el pe temeliile rămase de la Odobescu, Panait Istrati, Vasile Voiculescu, Paul Anghel, Ştefan Bănulescu şi alţii. Cei tineri care, odată întraţi în lumea aceasta, n-o mai pot părăsi. Un Macondo clădit din materiale ce nu se găsesc în celălalt macondo. Pentru că numai el ştia să le aleagă şi să le aşeze în metafore, ca nişte aripi multicolore.

Acum, mă întorc în Bucureştii trăiţi împreună. În blocul din Hristo Botev, 10, etajul VI, pe scara de serviciu, unde aveam o „cameră de student”, fără fereastră, doar cu o palmă de geam deschisă în uşă, o măsuţă rotundă şi o dormeză care servea şi de scaun. „Aşează-te şi scrie.” Îl închideam pe din afară, lacăt-cilindru, cu cifru vertical, din alamă. „Îţi deschidem când ai două povestiri terminate.”

Plecam cu Nicu Velea şi ne întorceam după un ceas-două, culegându-l în drum şi pe Viorel Dumitriu, student medicinist. De loc din Galaţi şi, ca toţi cei născuţi pe ţărmuri de ape, iscusit în poveşti. Ne-ntâmpina triumfător: cele două povestiri erau gata, scrise mărunt, cu o caligrafie de dascăl, pe un maculator cu coperţi albastre.

Înseram alături, la Zori de zi, unde, de multe ori, neajungându-ne banii, îmi lăsam, în gaj, ceasul de buzunar; un schimb făcut cu Nichita, căruia îi plăcuse ceasul meu de mână, un Movado bătrân, din secolul al XIX –lea.

Când m-am mutat într-o mansardă, în Ion Slavici, i-am lăsat camera lui Nicu Velea. Cu filodormă. O sută de lei, pe care nu mi-a dat-o niciodată, dar mi-a cerut-o mereu – „Când îmi dai suta aia? -, când stăteam înaintea unei sticle de vin, unde, ca să ne încurajeze, obişnuia să spună: „Vinul ăsta ne merită...”

Nu mi-a dat filodorma pentru că se răzgândise -„Nu pot trăi fără ferestre.” – şi îşi găsise, undeva, pe Roma, două cămăruţe, cu bucătărie şi duş, plus o terasă cât suprafaţa edificiului. Aici a adus, împreună cu Fănuş, barza din Buturugă de azur.

Deloc întâmplător, exact despre asta am vorbit, când ne-am întâlnit ultima dată; aparte, evocarea lui Viorel Dumitriu („ţi-aminteşti, stătea pe Arionoaia, lângă Rahova; doctor de penitenciar la Vâlcea...”). Şi au urmat, nenumărate, plecările...

Blocul din Hristo Botev a plecat primul, prăbuşindu-se la cutremur. L-am recunoscut astă-vară, aşa cum îl ştiam, în Amintirile unui cafegiu. Nicu Velea a plecat mai târziu, scufundat în zăpezile de la Casa Scânteii. Nichita s-a sfârşit, într-o noapte de decembrie, traversând Oltenia, în tren, şi repetând de mai multe ori, „Mi-e frig!” Guţă Hagiu, tot atunci, tot de frig, asfixiat, încercând să pună mâna pe clanţa uşii, căutând aer... Guţă Băieşu, cu undiţa, lângă un gorun, cu crengile ca o balanţă... Gheorghe Pituţ, urcat în camionul plin cu buşteni de brad şi alunecând pe gheaţă, a doua oară... Şi Stancu, trezit din anestezie numai pentru a spune „să vină regele”... Şi Lăncrănjan, bădie şi frate Ioane.. Şi Barbu, Eugen. Princepele cu pipa din care n-a ieşit niciodată fum adevărat... Şi Ahoe şi Pucă, şi Pâcă... Şi nu-i mai numesc. Că nu pot duce atâta cimitir pe braţe. Toţi, numiţi şi nenumiţi, adunaţi de el în paginile din Cartea cu prieteni.

Şi-acum, plecat el însuşi. Fănuş... Fănuş Neagu, dascălul duhului românesc.

Fără de el, cuvintele mele îşi pierd toată lumina sunetelor. Fără de el, limba română e mai săracă. Fără el, poezia noastră e mai săracă. Fără el, suntem mai sărăci decât toţi săracii din lume.

Stau în genunchi lângă cuvintele lui, plâng şi strig. Fănuş! Fănuş! Fănuş!...

Madrid, 24 mai 2011