FANUS NEAGU - INGERUL A STRIGAT

In marginea Dunării se legănau ancorate douăspre­zece luntri. Pe botul lor se uscau vârşii, prostovoale şi plăşi ude. Un băiat cu şapcă ponosită, cu flaneaua veche înverzită în coate — avea obiceiul să se târască prin ier­buri după ouă de pasăre — şi cu pantalonii suflecaţi pe fluierul piciorului, întinsese o scândură ca un podeţ pe marginea a două luntri şi se lungise cu faţa la soare, ţinând sub braţ două păpuşi de lut, coapte în foc, pietrificate, ca nişte mici monştri. De dincolo de Dunăre, din baltă, unde se bălăceau turme de porci, luptându-se să găsească rizomul stufului în apele murdare, vântul aducea miros de nămol.

Băiatul părea adormit, dar nemişcarea lui era ca a săl­băticiunilor ieşite la pradă ; toate simţurile-i şedeau la pândă. Deasupra peretelui de piatră, în faţa casei lemna­rului, taică-su şi încă vreo douăzeci de oameni se certau, strigau să fie lăsaţi să intre într-o remiză de căruţe vechi. Când gălăgia creştea, acoperind plescăitul valurilor, băia­tul se ridica, se frângea de trunchi, scotea din luntrea de la picioare, vârându-i două degete în urechi, un peşte şi-1 arunca fulgerător în luntrea lui taică-su. Patru crapi cu burţi aurii, lungi ca pe picior, atârnau cu gurile prinse în­tr-un covrig de sârmă din vârful catargului de la prora bărcii din care fura băiatul. Atent, cu mişcări, iuţi, el des­făcu briceagul de la curea, încălecă sprinten catargul alu­necos, trase peste gura unui crap şi, cu el în braţe, străbătu scândura de-a-ndaratelea, cu ochii aţintiţi spre mal, intră în luntrea lui taică-su şi-1 ascunse în tureatca unei cizme de cauciuc.

Peste ani, povestindu-şi viaţa învăţătorului Eugen Fulga, băiatul avea să spună :

— Faţa mea are culoarea albă, nesănătoasă. Semăn cu tata. Nenorocirea lui tata i s-a tras, oricât v-ar părea de ciudat, de la culoarea feţii. Nenorocirile mele n-au rădă­cini. Unchiul Petrea Dună, care-1 ura pe tata. spunea că asta e culoarea feţii înecaţilor. Erau cumnaţi. Mătăhălos, ştirb; cu respiraţia greoaie, şuierătoare, ca şi cum i-ar fi scârţâit în piept o scândură udă, unchiul Petrea Dună, care era lemnar, ar fi dat orice să-1 lungească pe tata pe gard şi să-1 bată în cuie.

— Aş face un lucru de toată frumuseţea, zicea. Doar tot unu din branşa mea 1-a ţinut pe cruce pe Domnu nos­tru Iisus Christos.

Motivu duşmăniei dintre ei era mama. Tata trăise cu ea trei ani şi o gonise de la el pentru că o prinsese tăvălindu-se aproape goală, la soare, pe un covor de pâslă de pe vasu unui grec din Brăila, care venea şi cumpăra pe­peni de la noi din Plătărăşti. Alungată, mama s-a dus la Brăila, s-a încurcat cu un hamal din Atârnaţi, bătăuş şi beţiv, care îndoia şi fiare la circ ; într-o seară au intrat amândoi în Dunăre să se scalde şi n-au mai ieşit niciodată. Unchiu Petrea Dună, care ţinuse mult la sor-sa, o visa des. Şi mereu în acelaşi fel. Se făcea, cum spunea el, că mama stă undeva pe un pat de brădiş, clădit pe fundu apelor, iar tata coboară la ea şi face dragoste. Visu îl îngreţoşa. La în­ceput, în primu an, se scula furios şi arunca cu bolovani în Dunăre. Da cu timpu, începu să creadă că ceea ce vede în somn se petrece şi în fapt, mai ales că, după moartea mamei, tata slăbise şi căpătase culoarea aia nesănătoasă a feţii.

— E alb, zicea unchiu Petrea Dună, e alb fiindcă se tăvăleşte pe fundul apelor cu sor-mea. Acolo unde se văd ei, apa e rece ca gheaţa, e apa înecaţilor, intri în ea şi te faci alb cum e caşu, cum sunt înecaţii.

In scrânteala lui, unchiu Petrea Dună a prezis, de altfel, moartea tatei...

Deocamdată însă băiatul avea zece ani, ţinea în podul palmei un melc cu corniţe vâscoase şi ardea de nerăbdare să plece la Dobrogea cu alţi treizeci şi nouă de oameni din Plătărăşti.

In primăvara aia trei evenimente mai de seamă s-au petrecut în cîmpia Brăilei : hoţul de cai Costică Gurafoii clin judeţul Ialomiţa a furat armăsarul senatorului Horia Lupescu şi 1-a vîndut grajdului de curse Marghiloman ; pretorul plăşii Movila Miresii a fugit în Austria, pe un şlep care transporta grîne, cu o învăţătoare de sat, deve­nită peste cîtva timp cântăreaţă într-un local de noapte celebru, iar prinţul Alexandru Şuţu, poreclit Buric, con­strui lângă conacul lui din Plătărăşti un aerodrom.

Fuga pretorului dădu naştere la o serie de procese în­tre moştenitori, iar furtul săvârşit de Costică Gurafoii, pe teritoriul de acţiune al altui hoţ vestit, Ţulea Fălcosu, cu care încheiase un acord verbal de neîncălcare, marcă în­ceputul unei bătălii surde, cu vânzări jandarmilor, între hoţii din cele două judeţe ; Ialomiţa şi Brăila. Ţulea şi o ceată de opt inşi pătrunseră noaptea în satele de dincolo de apa Călmăţuiului şi spintecară cu cuţitul burţile mânjilor pe care Costică Gurafoii îi aştepta să împlinească doi ani ca să le arunce arcanul pe după gât. Armăsarul lui Lupescu fusese, pesemne, o mândreţe de cal care lua foc sub picioarele călăreţului, pentru că Ţulea împinse răzbunarea mai departe : dădu pe faţă vadurile de la Du­năre prin care Costică Gurafoii trecea hergheliile în bălţi să le ascundă.

Ca să-1 împace, Costică Gurafoii veni la Brăila, apărat de doi oameni de încredere, aducând-o cu el şi pe sor-sa, o fată de optsprezece ani, cu părul negru de turcoaică şi pielea ca laptele în care-ai vărsat câteva picături de vin roşu. "

II găsiră pe Ţulea în curtea hanului ţinut de fraţii Şo- roagă, pe Dorobanţi, la capătul dinspre strada Galaţi. Era joi, în săptămâna dinaintea Paştelui, mirosea a ciorbă de peşte şi a ştevie prăjită. Ţulea se spăla la cişmeaua din curte. Tânăr, voinic, tuns scurt, cu pieptul păros, îşi îndoia ceafa groasă şi un argat îi turna apă cu găleata pe grumaji. El se scutura, suflând zgomotos pe nări. O ghiulea de plumb, mare cât să încapă în pumn, îi atârna de curea pe şold.

Hoţii se priviră scurt — Costică Gurafoii era mic şi vînjos, cu mustaţă neagră ca o lipitoare sătulă — şi bă­tură palma.

— Ce-i cu voi, râse Ţulea, aţi venit să daţi cu nasu prin beciurile Brăilei ? Nu-i de trăit acolo, râgâie broaştele de te bagă-n răcori.

— Am venit cu sor-mea să îngenunchem diseară ia ale douăşpe evanghelii.

Ţulea se întoarse spre sora hoţului din Ialomiţa şi ochii i se aprinseră în fundul capului. Fetei îi plăcu hoţul din. Brăila, luă apă în pumn şi i-o aruncă în faţă. Ţulea, focos, o ridică de subsuori, o aşeză în găleata smulsă din mâinile argatului şi o purtă pe sus în prăvălie, unde se întin­seră la băutură.

Înainte de asfinţitul soarelui, la ceasul când în om coboară liniştea amestecată cu spaimă — clopotele de la toate bisericile băteau încins peste oraş — Costică Gurafoii se duse cu Ţulea la biserica din spatele Pieţii Sărace, şi-î puse să jure la icoana sfinţilor arhangheli că va face cu­nunie cu sor-sa. Întorcându-se la circiumă, s-au întins pe spate, într-o cameră ferită, cu gurile sub canea, şi au dat gata câte un butoiaş de bere.

Ţulea s-a făcut topor de oase. Costică Gurafoii şi oa­menii lui l-au suit în pat, cu fata, au ieşit în curte, au scos. trei cai din grajduri şi până în zori au fost înapoi la malul Ialomiţei. In Valea Plopului, din coasta târgului Urziceni, hoţii s-au oprit să-şi mai spele gâtul cu câte-o oală de vin şi au cântat un cântec despre cei trei cai legaţi în cheutorile de fier din peretele cârciumii :

Trei cai murgi, cu frâul lat,

Doamne, că nu i-am furat...

Şi ca refren, un crâmpei dintr-un cântec ascultat într-o grădină cu mititei şi ţuică galbenă de pe Calea Griviţti din Bucureşti :

Hai, cântaţi, cântaţi splendid,

Voi, ghitare din Madrid.

Caar-meen ! Caar-meen !

In jur, câmpia mirosea a primăvară şi un vânt călduţ cioplea ridicăturile de pământ de pe întinderea ei nesfârşită.

A treia întâmplare îşi are începutul într-o staţiune de iarnă din Elveţia, unde, de Anul nou 1934, Alexandru Şuţu (Buric), din spiţa domnitorilor fanarioţi, se logodi cu o prinţesă Ştirbei, Ana, de şaisprezece ani, la rugămintea căreia comandă pentru nuntă unei uzine din Anglia două avioane. în martie, prinţul plecă cu logodnica la Londra să ia lecţii de pilotaj şi telegrafie în ţară să i se constru­iască un aerodrom la conacul moşiei din Plătărăşti. îl vroia lângă aripa nouă a conacului, cu vedere spre Dunăre.

Inginerul sosit din Bucureşti să efectueze măsurăto­rile şi să indice unghiul de înclinare al pistei dispuse să se taie păduricea din plopi canadieni de pe terasa din stânga curţii, unde se mai aflau şi două mori de vânt pen­tru înfrumuseţarea decorului. Dar Marin Doancă, admi­nistratorul de Ia Plătărăşti, nu vru să bage toporul în ea. Plopii îi aminteau de o vâlcea din Argeş, locul lui de naş­tere. încolţit de inginer, care ameninţa şi înjura, Doancă avu o idee salvatoare : se gândi să pună mâna pe pământul ţăranilor din hotar cu curtea prinţului. Erau treispre­zece familii care stăpâneau acolo vreo patruzeci de po­goane, rămăşiţe de la împroprietărirea de după primul război mondial.

Logofeţii îi strânseră pe ţărani la primărie. Doancă veni cu docarul. Era un om de cincizeci de ani, gras, cu faţa stacojie, parcă veşnic tăiată de crivăţ. Avea pieptul lat, pătrat şi o bărbuţă de culoarea nisipului îi împodobea obrazul fleşcăit în care ochii sclipeau veseli. Pe ţărani, de când apăruse Terente hoţul, împărat peste bălţile Brăilei, îi numea „cumetrii lui Terente”. Mirosea în permanenţă a usturoi, din care pricină femeile se trăgeau în lături din calea lui. Taică-su slujise ca împărţitor de cărţi la masa de joc a prinţului bătrân. Marin Doancă îi moştenise toate tertipurile de măsluitor, se spunea că, în cafenele Brăilei, trişori renumiţi ieşiseră cu buzunarele scuturate de la întâlnirile cu el. (......)

...........................................................................................................

(......)

- Vezi, Tulgheş, zise Fulga, ei se irită şişi fac singuri viata imposibilă. Pe-a lor şi pe-a celor din jurul lor. Dac-ar fi vorbit numai despre păsări, aşi fi stat şi aş fi băut cu ei. Fiecare ştim câte o poveste cu păsări, eu am stat o zi întreagă sub un salcâm, cu douăzeci de inşi, şi-am ascultat cum fluierau două mierle. Şi jos, în vale, ne aştepta vapo­rul, şi altă cursă nu mai aveam decât seara şi, oricum, vro­iam să fiu cât mai departe de locurile alea unde eram.

— Te pricepi să acuzi, răspunse Tulgheş, dar şi eu aş putea, dacă n-aş şti că veniseşi de unde veniseşi şi că nu mai cunoscuseşi o femeie de şase ani, să te acuz că ai tăvălit-o pe Eva în pat ca pe o târfă. Şi-aş mai putea să-ţi spun că, după ce ţi-ai făcut-o nevastă, te-ai dat peste cap să mai dispari un an.

— Dar m-au arestat pe nedrept ! se revoltă Fulga. N-am vorbit niciodată împotriva colectivizării, ll duşmă­neau pe tata şi l-au lovit lovind în mine.

— Te cred, spuse Tulgheş. Se fac abuzuri. Dar trebuie să-i crezi şi pe alţii. Şi în primul rând să crezi în Eva. Dacă bănuiai ceva, nu trebuia s-o laşi să se ducă.

— Am vrut s-o aştept şi eu o dată. Ea m-a aşteptat trei ani, când eram şi nu eram, mai mult nu eram, şi pe urmă m-a aşteptat iar un an. Ziceam s-o aştept şi eu cinci zile şi să-i spun : te-am aşteptat şi m-am gândit numai la tine.

— Şi-acum n-o mai aştepţi ?

— Ba da, Tulgheş, dar n-o să vină. După ce-a stat la Mare, nu poate să se mai întoarcă în duhoarea asta. Şi ştiu că-i e frică.

— De cine ?

— De tot ce-a lăsat îndărăt. Lucrul ăsta l-am descope­rit în serile goale de când stau singur. Ştii vederea pe care mi-a trimis-o de la Mare, scrie, ţii minte : „Şi-am bleste­mat lacul Capernaum". E un lac între Urziceni şi Slobozia, îi zice Fundata, eu l-am botezat Capernaum. După ieşirea din închisoare, m-am dus cu Eva acolo. Bătrânii, intraţi în datorii până în gât din pricina mea — pe tata îl destituiseră între timp — n-au avut să-mi dea bani ca să plecăm în altă parte. E un lac de câmpie, sărat, plin de nămol şi pe margine cu corturi făcute de ţărani din preşuri şi zdrenţe. Ce lume vine acolo, poţi să-ţi închipui : bătrâni reumatici, cu izmenele suflecate până la genunchi, care se prăjesc la soare, la distanţă unul de altul, fiindcă le e ruşine să se cunoască. Şi săracii din oraşe. In mal, pe plite îngropate în pământ, fumegă oale şi crătiţi, ţigănci vând pepeni şi porumb fiert, şi câţiva liceeni de prin satele din împrejurimi agaţă fete. Eu şi Eva dormeam sub un um­brar de foaie de cort, având ca vecini două fete, surori ge­mene. Intr-o seară s-au certat cu băieţii şi, peste noapte, ăştia au pus bolovani de drojdie de bere în closetele săpate de noi, murdăria s-a umflat şi s-a scurs în ape, şi n-am mai putut să stăm acolo. înţelegi de ce-i e frică ?

— Dar cât sunt eu aici, nu se poate întâmpla nimic, spuse Tulgheş. Te asigur. Sunt consultat în toate, nimic nu se mişcă fără ştirea mea.

In clipa aceea răsunară în uşă ciocănituri înăbuşite. Tulgheş opri jocul cu mărgelele, Fulga se sculă şi deschise. In prag se ivi Ion Mohreanu, într-o manta de cauciuc, cu gluga scoasă şi vârâtă mototol sub centură. înalt, adus din spate, părea ieşit din viscol. întinse mâinile spre sobă — gestul firesc al ţăranilor când ajung lângă foc — şi spuse, clătinând palmele lungi :

— Au venit şi l-au ridicat pe Toma. Pentru ce-a vorbit azi-noapte în baracă.

Tulgheş se scutură şi păli. Fulga, în picioare, zâmbi ce­nuşiu.

— Vezi ! rosti el spre Tulgheş, într-o zvîcnire de triumf jalnic.

Şi Tulgheş avu dintr-o dată înţelegerea gestului lui Fi- lip când împlântase briceagul în spinarea mascurului.

— Du-te ! îi spuse lui Ion. Lasă-ne !

Şi, pe când Ion ieşea, se prăbuşi cu coatele pe masă şi tăcu mult, cu ochii la tabloul în care Eva mângâia iarba cu tălpile.

Afară, vântul, care peste zi bolborosise numai în buru­ieni, se ridicase şi ieşise şi luna. Plopii din marginea şose­lei, gonind în două şiruri spre adâncul nopţii, se zbuciu­mau in zarea scăldată într-o lumină ceţoasă. Ion văzu tur­mele de porci. Veneau încet, răscolind pământul. Şi mirosul lor dezgustător, vărsat prin mii de rituri negre, se aşeza între case, in ierburi şi în haine.

Mestecând o bomboană cleioasă, Ion străbătu cărarea îngustă, lîngă care creştea singurul fag din colonie, ocoli o casă în care ţipa un copil, intră în baraca cu băuturi şi puse o placă de patefon.

Cowboy-ul vine şi dispare, şeriful plânge-n pumni...

Din ţeava aparatului de bere, înşurubată prost, cădeau în ligheanul de zinc, plin cu pahare murdare, picături de spumă acidulată. In rafturi, sticlele, cele atinse de raza lămpii, arătau sâmburi de văpaie, ochi de pisică, nuclee fos­forescente.

Ion asculta cântecul şi ţăcănitul copitelor în stâncă şi foşnetul pulberii de nisip, plimbând degetul peste conturul unei scrumbii cu burta storcoşită şi închisă într-un borcan cu ulei vâscos în care pluteau şi boabe de piper şi două crestături stelate de morcov. -— Arizona !

El ridică fruntea, leneş, şi pleoapele bolnave i se zbă­tură.

— Am stat în şanţ şi te-am aşteptat.

— Ţi-e sete ? întrebă Ion şi văzu că ăla şezuse într-adevăr în şanţ, avea frunze şi iarbă pe haine.

— Arizona, tu l-ai vândut pe Toma !

— Fii cuminte ! tresări Ion. Vorbeşti aiurea.

— Numa tu puteai să-1 vinzi.

— Du-te dracului de neghiob ! Eu...

O flacără scăpără scurt, Ion o simţi între ochi, fierbinte, năucitoare, şi căzu cu braţele peste calul galopând ; munţi necunoscuţi sau în câmpie stearpă, şi se uni cu Neculai Mohreanu — unire numai îndărăt — în pământ, şi Apoi pământ curgând în Dunăre, cu oase sfărâmate, cai sfâşiaţi şi femei înecate, unire tragică, mort lângă mort, pământ şi ape în vânt, curgere nemiloasă in uitare.

Uşa a scârţâit toată noaptea în trupul barăcii — şi împrejur n-a fost decât noapte şi câmpie scitică, lut negru — nori desprinşi parcă de pe biserici părăsite. -— Al care face să se scufunde vapoarele, a zis Eugen Fulga, la ziuă.

— Nu pricep, a răspuns Tulgheş, oprit lingă peretele cu fotografii de actori.

— Al care scufundă vapoarele, a repetat Fulga, şi le scufundă, uneori, mai înainte ca vapoarele alea să fi fost construite.

......................................................................................................

Şi a fost atunci a treia strigare, vestind naşterea.

Brăila, Sinaia, Mogoşoaia, 1961—1968