Miguel Ángel Asturias

Antologia de la prosa rumana

Chip de medalie desprinsă direct din piatra templelor maya de la Tikal, privirile lui veneau de dincolo de timp, învăluindu-te în lumina blândă, înţeleaptă, a unei lumi pierdută în orizonturi numai de el ştiute. Tăcut, cu pauze lungi între cuvinte, în care-şi aduna gândurile pentru un alt prilej. Fascinat la propriu de basmele, baladele şi legendele noastre, cumpănindu-le de mai multe ori, pe părţi, căutând un drum – „trebuie să existe”- care să-l ducă de la un mister la alt mister, la legendele lumii lui.

Era toamnă, era octombrie, pădurile de la Sinaia păreau un pastel din picturile expresioniştilor (sau invers), iar Miguel Ángel Asturias, retras în pacea de la Pelişor, având-o întotdeauna în preajmă pe Blanca, soţia sa, se aşeza la una din mesele de la ferestre şi îşi dispunea hârtia albă în faţă, alături de paginile dactilografiate ale unui manuscris cu traduceri brute din proza românească.

Era îndrăgostit ca toţi dar în felul său, de Chira Chiralina, de Vitoria Lipan sau de Maria –Fefeleaga, surprins să descopere mijloacele narative prin care o lume arhaică, săracă dar resemnată, de alma limpia – cu suflet curat – triumfa în cele mai bune pagini ale scriitorilor noştri alături de paginile ceţoase ale altora, cu personaje artificiale, lipsite de valori morale, mai ales de sinceritate.

Tot ceea ce ştia despre noi – şi ştia multe – se datora lui Francisc Păcurariu, ambasadorul nostru la Buenos Aires în anii când Asturias a trăit aici, în exil. Fery, medicul, diplomatul şi scriitorul care, de unul singur, a făcut în anii aceia mai mult decât au făcut, la un loc, toate instituţiile, în divulgarea culturii noastre în lume.

Invitat în ţară de mai multe ori, îngrijit de domnişoara Ana Aslan, a găsit timp să viziteze multe din locurile noastre de istorie şi cultură, adunându-şi impresiile într-o carte uitată azi de toţi editorii, Rumanía, su nueva imagen, închisă cu o suită de sonete, El vergel de oro (Grădina de aur) de mare frumuseţe.

Nu l-am auzit niciodată vorbind despre realismul magic, la care a contribuit cel dintâi; prefera să vorbească mult despre marii scriitori ai realismului social şi deloc despre realismul socialist.

Cu un cult al prieteniei care trecea de la persoană la familie şi de la familie la ţară, era stăpânit întotdeauna de sentimentul comunităţii, al obştei; si nu al colectivităţii prost alcătuită. Nici una din multele cinstiri ce i s-au adus, nici chiar Premiul Nobel (1967) nu l-a emoţionat mai mult decât ziua când obştea neamului quiché de la Salamó i-a conferit titlu de Hijo unigénito – fiul unic – al lui Tecun Uman, căpetenia indigenilor care şi-a înfipt lancea în pieptul calului lui Pedro de Alvarado. Conchistadorul sanguinar care, după înfrângerea lui Monctezuma, în Mexic, alături de Hernán Cortés, şi-a continuat fărădelegile în pământurile de azi ale Guatemalei. În Xelajú – azi Quetzaltenango – la 20 februarie 1524, Alvarado l-a spintecat pe Tecun Uman. Un quetzal, pasărea Fenix din lumea maya, a coborât asupra eroului învins, culegându-i sufletul. De-atunci, pieptul păsării s-a aprins în culoarea purpurei.

Asturias credea în legenda aceasta, era în stare să vorbească ore în şir despre hieroglifele constelaţilor mayase, despre nopţile lungi – când înfloreşte porumbul – şi nopţile scurte – când prinde rod - , convins că omul s-a născut din porumb –zea mays. Planta care, adusă în Lumea Veche, mai întâi în Galicia, în secolul al XVI-lea, a venit precum Apostulul Santiago în barcă de piatră, păstrându-şi numele de la origini – maíz.