Între umbră şi spaţiu, între garnizoane şi tinere feţe,
înzestrat cu o inimă aparte şi vise funeste,
cu o paloare grăbită, cu fruntea veştedă,
cu doliu de văduv furios pentru fiecare zi din viaţa mea,
o, pentru apa nevăzută pe care o beau somnoros
şi pentru sunetul ce îl culeg tremurând,
am aceeaşi sete absentă şi aceeaşi febră rece,
un auz ce se naşte, o nelinişte indirectă,
ca şi când ar sosi hoţi sau fantasme,
am un acoperiş cu întindere egală, profundă
ca un ospătar umilit, ca un clopot puţin răguşit,
ca o oglindă obosită, ca un miros de casă singură
în care oaspeţii intră noaptea topiţi de băutură,
un miros de haine aruncate pe jos, o absenţă de flori
— poate că altfel aş fi mai puţin trist.
Dar dintr-o dată adevărul, vântul ce-mi loveşte pieptul,
nopţile cu substanţă infinită prăbuşite-n dormitorul meu
zgomotul zilei ce arde cu sacrificiu,
îmi cer profeţia din mine, cu melancolie,
cu o lovire de obiecte care cheamă fără să aibă răspuns,
mă înconjură cu o mişcare neostenită şi un nume confuz
ADEVĂRUL
Vă iubesc, idealism şi realism, aşa cum iubesc apa şi piatra. Sunteţi
părţi ale lumii,
lumina şi rădăcina arborelui vieţii.
Nu îmi închideţi ochii
nici după ce voi muri,
îmi vor trebui încă să învăţ
să privesc şi să înţeleg moartea mea.
Gura mea va trebui să cânte
şi după ce n-o să mai exist.
Sufletul, mâinile şi trupul meu
pe mai departe vor să te iubească, iubita mea.
Ştiu că nu-i cu putinţă, dar asta am vrut.
Iubesc pe cel ce nu are decât visul.
Am o grădină de flori ce nu există.
Sunt definitiv triunghiular.
Încă mai am nevoie de urechile mele,
deşi le-am lăsat
într-un port fluvial din interiorul
Republicii Malagueta.
Mi-a obosit umărul susţinând raţiunea.
Vreau să inventez marea în fiecare zi.
A venit să mă vadă
un mare pictor care picta soldaţi.
Toţi erau curajoşi, iar omul, cumsecade,
îi picta pe câmpul de luptă
murind de plăcere.
Picta deasemeni şi vaci realiste
şi erau atât de vaci,
că deveneai melancolic
şi dispus să rumegi toată viaţa.
Am impresia că omul
distruge peisajul
căci şoseaua care avea cer înainte,
acum stă copleşită sub firme comerciale.
Astfel se întâmplă şi cu frumuseţea
ca şi când nu am vrea s-o cumpărăm
şi ne-o împachetează după gustul şi simţirea lor
Trebuie să lăsăm frumuseţea să danseze
cu cei mai inacceptabili flăcăi,
între zi şi noapte :
să n-o obligăm să ia pastila
adevărului ca pe o doctorie.
Şi realitatea ? Bineînţeles, şi ea.
Dar să ne sporească,
Să ne facă puternici, să ne facă frig,
Să ne exprime,
Atât ca pâine cât şi ca suflet.
Murmuraţi! Ordon
pădurilor pure,
Spuneţi-vă în taină tainele voastre
Şi adevărului: nu şovăi atâta
Că te pietrifici şi devii minciună.
Nu sunt stăpân pe nimic, nu conduc nimic,
De aceea îmi tezaurizez
Greşelile cântecului meu.
NUMAI MOARTEA
Există cimitire singure,
morminte pline cu oase fără sunet,
inimi trecând printr-un tunel
întunecat, întunecat, întunecat;
murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi,
ca şi când ne-am îneca în propria inimă,
ca şi când ne-am duce căzând dinspre piele
înspre suflet.
Există cadavre,
există tălpi lipite pe lespedea rece,
există moarte în oase,
ca un sunet pur,
ca un lătrat fără de câine,
moarte ce iese din anumite clopote,
din anumite morminte,
crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.
Eu singur am văzut uneori
sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră,
cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte,
cu brutari albi ca îngerii,
cu fete visătoare căsătorite cu notari,
sicrie urcând râul vertical al celor morţi,
râul cenuşiu,
în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii,
umflate de sunetul tăcut al morţii.
Sunetul este cel în care soseşte moartea,
ca un pantof fără picior, ca o haină fără om,
vine şi ciocăneşte cu un inel fără piatră, fără deget,
vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej.
Şi totuşi, paşii ei s-aud,
veşmintele ei sună tăcut, ca un copac.
Eu nu ştiu, cunosc prea puţine, abia văd,
dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede,
violetelor obişnuite cu ţărâna,
pentru că faţa morţii e verde,
pentru că privirea ei e verde,
ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă
în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.
Uneori moartea trece prin lume
ca o mătură,
linge ţărâna căutând defuncţii,
e chiar în mătură,
în limba morţii căutând morţii,
în acul morţii căutând firul.
Moartea-i pe laviţă :
în saltea, în pernele cernite;
trăieşte întinsă şi deodată suflă :
suflă un sunet întunecat care umflă cearşafurile.
Există paturi care plutesc spre portul
unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral.
POEMUL XX
Pot să scriu versurile cele mai triste-n noaptea aceasta.
Să spun, de pildă : „noaptea-i înstelată
şi tremură, sub gheaţă, în depărtare, aştri".
Vântul nopţii se roteşte prin ceruri şi cântă.
Pot să scriu versurile cele mai triste în noaptea aceasta.
Da, am iubit-o şi, uneori, şi ea m-a iubit.
In nopţi precum aceasta am avut-o în braţele mele.
Sub cerul fără margini am sărutat-o de atâtea ori.
Ea m-a iubit şi, uneori, şi eu am iubit-o.
Cum să nu fi iubit nemişcarea ochilor ei ficşi !
Pot să scriu versurile cele mai triste în noaptea aceasta.
Să mă gândesc că n-o mai am. Să simt că am pierdut-o.
S-ascult imensa noapte, mai imensă fără ea.
Şi versul cade-n suflet ca roua peste iarbă.
Ce importanță are ca dragostea mea
n-ar mai fi putut s-o păstreze
Noaptea e plină cu stele şi eu sunt fără ea.
Aceasta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Cu această pierdere sufletul meu nu se împacă.
Ca şi când ar dori s-o apropie, ochii mei o caută.
Inima mea o caută şi ea nu e cu mine.
Aceeaşi noapte leagănă aceiaşi arbori.
Numai noi, cei de-atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, e adevărat, dar cât am iubit-o !
Glasul meu căuta vântul pentru a-i putea atinge auzul.
A altuia. A altuia va fi. Ca mai demult a sărutului meu.
Glasul ei, luminosul ei trup. Ochii ei nemişcaţi.
N-o mai iubesc, e adevărat, dar cât am iubit-o !
E atât de scurtă dragostea şi cât de lungă-i uitarea !
Pentru că în nopţi ca aceasta am avut-o în braţele mele,
Cu această pierdere sufletul meu nu se poate împăca.
Chiar dacă aceasta e ultima durere din pricina ei
şi-acestea ultimele versuri pe care le mai scriu.
DISPOZIŢII FINALE
Prieteni, îngropaţi-mă în Isla Negra,
in faţa mării, acolo unde ştiu pe de rost
fiecare piatră, fiecare val, tot ceea ce
ochii mei n-or să mai poată vedea.
In fiecare zi, oceanul
mi-a adus ceaţă sau pescăruşi, imense
prăbuşiri de turcoaze,
întinderi fără margini, nesfârşite ape,
întotdeauna ceea ce am cerut,
spaţiul care mi-a devorat fruntea.
Fiecare pas îndoliat de cormoran, zborul
marilor păsări cenuşii care iubeau iarna,
întunecatele cercuri de iarbă, sunetul
grav al valului descărcându-şi frigul
şi, încă, pământul pe care-1 păstrez
ascuns într-un ierbar,
fiul brumelor şi sării, ros
de acidul vântului, minuscule corole de pe ţărmuri:
toate cheile umede ale pământului marin
cunosc toate bucuriile mele,
ştiu
că aici vreau să dorm,
între pleoapele mării şi pământului.
Vreau să fiu târât
în jos de ploile pe care, sălbatic
vântul mării le fărâmițează
şi nevăzut, subteran, să înaintez
către primăvara care renaște.
Deschideți lângă mine groapă pentru
cea pe care am iubit-o,
iar într-o zi, lăsaţi-o
să mă însoțească din nou în pământ.
