SUB PLEOAPELE CUCUVAEI
Un univers restrâns, oprit parcă la prima cunoaştere, cea din copilărie şi adâncit mereu prin nostalgia desprinderii de el, prin distanţa care reconstruieşte neîncetat obiectele lipsă, constituie, cred, caracteristica fundamentală a poemelor ce urmează.
Li se adaugă o fuziune între elementele ce ţin aproape exclusiv de poezia noastră şi date aparţinând neîndoielnic zonei mediteraneene, în special greceşti. Pentru că mierla, cireşul şi greierul sunt ale noastre şi pentru că alcionul, măslinul sau piatra sunt dintotdeauna ale lumii eline.
Cei care-l cunosc pe Hristos Ziatas vor rămâne surprinşi de această ipostază a sa, dar îşi vor explica foarte uşor mecanismele ei: aproape niciodată, între colegi, el nu şi-a mărturisit vocaţia lirică şi şi-a amânat deliberat debutul. Născut în anul 1937, la Halara, un sat din Grecia, poetul trăieşte din 1948 în România.
Iată de ce multe din noţiunile ce ne însoţesc pretutindeni au fost cunoscute de el mai întâi în varianta graiului nostru şi abia după aceea în cea de acasă, prin dicţionar. Multe dintre acestea domină spaţiul sonor al cuvântului prin spiritualitatea românească şi ele sunt acceptate ca atare de poet şi atunci când trebuie să le mute, prin poezie, în lumea Eladei. Nu e vorba de un bilingvism, poetul mai stăpâneşte şi alte idiomuri, care şovăie în faţa materiei poetice, ci de o stare, alta decât cea obişnuită, de contemplarea sentimentului, o stare ce se rosteşte pe căi neapărat ocolite.
Fără să-mi fac vreun merit, recunosc că într-un fel am grăbit debutul poetului, determinându-l nu neapărat să fie prezent de câteva ori în paginile revistelor noastre literare, cât, mai ales, să-şi aleagă la un moment dat un mănunchi de poeme pe care să le încredinţeze unei edituri. Cuvintele datorate poetului Iannis Barinis însoţesc cartea, încărcate de emoţia descoperirii. Nu s-au cunoscut niciodată, dar când le-am citit prima oară erau calde încă, pline de o căldură fraternă. Nostalgia difuză – notează acesta-, sentimentul ales, trăirea curată şi dragostea se adună deasupra trecutului, se scaldă în izvoarele tradiţiei clasice, se închină prezentului şi se îndepărtează, devin simboluri care alunecă spre un sat cu case pierdute printre arbori, spre o vârstă din care chipul mamei se detaşează ca o constelaţie. Poezie modernă şi totodată tradiţională. Teme alese cu gust, transfigurate cu forţă şi cu un adevărat simţ al artei.
Sunt cuvinte care nu pornesc dintr-o circumstanţă cu daruri, nici dintr-o ceremonie cu laude, ci dintr-o emoţie firească, declanşată de valoarea în sine a poemelor. Pentru că trăirea absenţei unui subiect supus contemplaţiei este uneori mai concretă decât realitatea însăşi, chiar decât realitatea imaginată a mitologiei. A se vedea în acest sens Nenuanţă, Aşteptând vestitorul, unde strigătul - acel megalafatis – explodează firesc sub forma izvorului primordial. Stranie, cel puţin pentru mine, este familiaritatea poetului cu mitul, tratarea personajelor din acest ţinut într-un mod atât de pământean, încât condiţia lor devine cu adevărat nobilă. Neînsemnând aceasta o coborâre a zeilor, ci o urcare a îndeletnicirilor omeneşti la rangul demnităţii supreme.
Familiaritatea rămâne stranie însă pentru că într-un trecut ce se îndepărtează mereu, pe vremea când în căminul studenţesc din Piaţa Rosetti, datorită lui Hristos Ziatas, descifram alfabetul graiului său natal şi aflam pentru prima dată de Palamas, Varnalis, Sferis sau Elitis, mitul părea să aibă doar funcţia intimidării şi niciodată pe cea de aspiraţie.
Nu mi-am propus însă, aici, o interpretare critică. Ea stă la îndemâna oricui, chiar şi a celor mai puţin avizaţi. Pentru că nu e greu să accepţi că, în timp ce Homer rătăceşte întru şi în afara celor şapte cetăţi, floarea-soarelui să-şi dezbrace umbra, bocitoarele să se prefacă în trestii, Egeu să viseze întoarcerea corăbiilor, iar fumul satului să se destrame, albastru, peste amintire.
Trăite aşi adăuga pentru încheiere, în ambianţa liricii noastre tinere, dar transpuse în sintaxa măslinului, poemele acestea se reîntorc acum pentru a-şi trăi întâlnirea cu cititorul român printr-o traducere care nu-şi revendică decât exactitatea echivalenţelor semantice. Exactitate supravegheată direct de autorul lor, zgârcit în selecţie, econom în cuvinte şi intransigent în nuanţe. Darnic însă în dragostea lui faţă de cele două patrii şi neaşteptat de timid în faţa timpului şi a prietenilor.
Bucureşti, 1974
Poesis
Nu, când vulturii taie cu aripa lor înălţimile,
Urmărindu-şi umbra,
Tu nu vorbi.
E jocul azurului, când se redeschid
Porţile cerului, jocul clopotelor de lumină,
Al sunetelor lor, al nostalgiei,
Patria vulturilor e infinitul albastru.
În jurul tău,
neauzite, merg pe brânci toate
şi pe buzele lor ţâşneşte numele tău.
Plouat de vise, închide ochii şi priveşte.
Ascultă.
Undeva,
printre uliţele sufletului tău,
la poarta pe care continui s-o cauţi,
cocoşul va cânta a treia oară.
Nenuanţă
Pomii care m-au legănat
nu mai sunt pomi.
Au devenit amintiri.
Şi mă dor.
Amintirile vechi, din copilărie,
nu mai sunt amintiri.
Au devenit Erinii.
Şi mă urmăresc.
Ochii mei nu mai sunt ochi.
Două mâini fără sfârşit şi fără somn.
Întinse peste tăcerea orizonturilor,
caută să îmbrăţişeze
Statuia zeiţei cu ochi albaştri.
O, cerberi tăinuiţi,
Ce rost mai are izbăvirea¬?
Am obosit să mă tot ascund
Sub pleoapele cucuvaei.
Mama
Şi în adâncul întunericului,
Sub basmaua neagră,
Doi ochi împăienjeniţi de aşteptare,
Cercetând pereţii casei bătrâne.
Copii se joacă de-a v-aţi ascunselea,
fug pe uliţele satului noroios
să prindă chipul tău.
Fumul albastru
Notele, vechi melodii cunoscute,
şi-au picurat lacrima de sânge în inima lui.
şi s-au topit în lumină, încet.
Din paharul cu vin se înălţa
spre suflet şi spre ochi,
albastru, fumul satului său.
M-au dat uitării plopii
M-au dat uitării plopii. Alte cântece
ţes mierlele în frunzişul lor. Şi salcia
n-a păstrat – verighetă – nici umbră
din numele meu,
copil, pe scoarţa ei, cândva, crestând.
O creangă plină de dorinţe, talisman al dragostei,
Înrourată cu stele, luasem la plecare…
Un crâng acum în mine înfrunzeşte
în bătaia vântului.
Şi cântecul întoarcerii mele sună în frunzele lui.
Fără titlu
Sunt zile când plopilor
le e sete de numele meu,
Nereide despletite,
se scaldă-n ochii mei.
Se-ntoarce primăvara: ciuhurezul,
Cu un stilet de cântec uitat
Îşi încrustează durerea pe sufletul meu.
O ciocârlie, cu setea întoarcerii în cântec,
se topeşte în zare.
Ceasul revărsatului sfinţit cu rouă
îmi înaripează gleznele
şi până-n măduvă
mărarul fraged
îmi reînvie locurile natale.
Amintire
Au plâns cireşii,
şi-au aplecat braţele
să ridice, frânt, în înalt,
creştetul lor.
Ştrengarule, ştrengarule,
ce-ai căutat, chip palid,
acolo sus,
clătinat de vise?
Te uită
Te uită. E iarnă încă
Şi crengile în jur tremură fără foşnet.
Ascultă însă iarba
Rupând zăpezile.
Mai ascultă, în trunchiuri,
Seva cum îşi deschide aripile.
Şi mai ascultă. Şi corbul cfroncăneşte.
Dar nu-i cântec croncănitul lui.
Nostalgie
Peste locuri îndepărtate
Un nor lăcrimează,
Măslini
Plopi foşnitori şi sălcii.
Ca nişte străji
Briza şi soarele
Rămân deasupra lor.
Ochiul îşi umple pupila
Cu stâncile patriei
Crescute din adânc.
Ceasuri de tăcere iluzorii.
Egeu visează pânze albe
S-a deschis noaptea.
Marea s-a îndepărtat ca un vis înghiţind
Stelele, luna, cântecul greierului
Şi vioara vântului dezacordată.
În orizont doar un alcion alb.
Şi ochii: două ferestre
Întredeschise spre infinit.
Dincolo, pe stânca abruptă,
Bătrânul Egeu aşteaptă.
Inima lui e o noapte de nepătruns
Străbătută de stiletul mut al aşteptării.
Bătrânul Egeu visează pânze albe.
Lent străluceşte ceaţa. De departe
O corabie o taie imensă
Cu pânzele albe înălţate.
Făcându-şi paloş din catargele ei,
Înjunghie privirea bătrânului.
…se întoarce Tezeu.
În orizont doar un alcion alb.
……………………………………..
Poemele reproduse aici fac parte din volumul Sub pleoapele cucuvaei.
Din 1975 poetul trăieşte în Toronto, Canada.
