O mie şi una de nopţi de coşmar

Citesc în Curentul – sâmbătă 19 noiembrie a.c.- o ştire ameţitoare: În contextul arestării lui Apostu , primarul Clujului, preşedintele Traian Băsescu a declarat ieri la postul public de radio că aducerea în ţară a omului de afaceri Omar Hayssam, condamnat în România pentru acte de terorism, este cu mult mai importantă decât acest caz de corupţie. Şeful statului a spus că motivul real al imposibilităţii aducerii în ţară a lui Hayssam îl reprezintă blocajul pe care l-a instituit PSD la Comisia de Politică Externă a Senatului.

*

Nu cunosc nici un act de terorism săvârşit de Omar Hayssam în România. Ştiu doar că în aprilie 2005 a regizat sechestrarea a trei ziarişti români aflaţi în Irak, exact în ziua când preşedintele ţării se întâlnise cu soldaţii români dislocaţi la Bagdad sub umbrela NATO.

Mai ştiu că cei trei ziarişti ştiau că vor fi sechestraţi – am aflat lucrul acesta ulterior –şi s-au comportat ca atare, dar nu pot înţelege în ruptul capului de ce atât interes din partea preşedintelui ţării de a-l aduce pe Hayssam, deţinut în Siria pentru alte vinovăţii, tocmai acum, la Bucureşti. Tocmai acum, pe pragul iernii, când oamenii se gândesc cum s-o străbată, cu frig, lipsuri vestimentare şi alimentare.

Nu-i prima dată când preşedintele ţării manipulează tot felul de informaţii în favoarea sa. Reproduc mai jos un text scris imediat ce domnia sa ne-a povestit cum s-au petrecut lucrurile.

**

Vânturată pe toate drumurile, imaginea celor trei ziarişti români răpiţi în Irak şi readuşi acasă după 55 de zile de captivitate, continuă să tulbure nopţile oamenilor, nedumiriţi de dumirirea celor ce cred că au dreptul să ne stingă lumina când vor ei. Câteva seri în urmă, domnul Traian Băsescu a avut în mână toate comutatoarele şi s-a jucat cu ele până când, plictisit el însuşi de propriile-i poveşti, a dispus scoaterea siguranţelor, lăsând în întuneric întreaga ţară.

Nu am înţeles nimic din tot ce ne-a spus. Pentru că înţelesul era în altă parte, exact acolo unde nu l-a căutat, îmbrobodindu-ne cu basme gen Călin Nebunul. Astfel că oamenii au trecut fără să-şi dea seama de la compasiune la mânie şi de la mânie înapoi la compasiune. Pentru că în compasiune încape orice, iar în mânie numai mânia care nu-i bună de nimic.

Că un sirian şi-a îngăduit, într-o altă ţară decât a lui, libertatea acestei înscenări, trebuie felicitat, primit la Cotroceni şi decorat cu Crucea de Aur şi Diamante a Marilor Corupţi, iar după aceea trimis după gratii. Nu pentru că în cincisprezece ani a furat tot ce se putea fura – şi s-a putut orice -, nu pentru că e un mare corupt şi un mare corupător, ci pentru că îşi bate joc de o ţara întreagă, de istoria, inteligenţa şi sentimentele ei.

Nimeni, în toată istoria noastră, nu ne-a batjocorit precum a reuşit s-o facă acest sirian, lăsat slobod prin toate livezile, plimbat cu avionul prezidenţial şi primit de trei ori, într-o săptămână, la Cotroceni pe covorul roşu, să nu-şi irite tălpile bătucite de prea mult mers prin nisipurile fierbinţi.

Că după aceea a fost trimis după gratii, e un semn de însănătoşire politică, unde,chiar dacă nu ne vine să credem, meritul e tot al domnului Băsescu. A intuit că sirianul e în stare să se scufunde definitiv, dar nu înainte de a duce cu el şi corabia.

Matroz chinuit, cu pleoapele mărite de scrutarea orizontului, domnul Băsescu a pierdut din vedere un singur orizont, cel al ţării, uitând că nu mai e matroz, ci preşedintele acestui ţărm care are nevoie de porturi bune, sigure şi primitoare, şi nu docuri improvizate peste noapte, de unde acelaşi sirian a făcut să dispară, plutind pe Marea Neagră, jumătate din pădurile Moldovei.

Că în acest timp un partid care se credea unic, ca şi cel de altădată, comportându-se ca atare, s-a grăbit să-l ia în sânul său şi să-l pregătească să-i dea să sugă de la ţâţa parlamentară, e o altă poveste. Într-o ţară, zic România, unde arabii sunt mai numeroşi decât cămilele din Sahara, minunile nu sunt minuni, ci numai deşerturi.

Să ia domnul Băsescu şi să citească nu rapoartele Serviciilor secrete, ci istoria ţării. Să afle cum a izbutit Ştefan cel Mare să-şi construiască din pădurile Moldovei din vremea sa o flotă militară, măruntă şi uşoară, care a rupt catargele otomane de la gurile Dunării, întorcându-i pe osmanlâi în pustietatea mărilor de nisip.

Faptul că Serviciile secrete şi-au consumat energia şi priceperea pentru a demonstra tărăşenia sirianului e un lucru bun, bine făcut. Dar timpul cheltuit în pânda hayssamului e timp pierdut din calendarul ţării, irecuperabil. Timp folosit de alţi mari corupţi pentru a se pune la adăpost, evitând să fie decoraţi cu Crucea de Aur şi Diamante a Corupţiei, şi evitând astfel şi crucea gratiilor.

Măcinarea, cu noi întâmplări, noi documente şi noi informaţii secrete, a acestui basm oriental nu ne serveşte la nimic. În afară de alt timp pierdut, exact când acest timp înseamnă distanţă. Cu cât îl risipim pe basme urâte, cu atât ne îndepărtăm de lumea civilizată şi de propria noastă istorie şi cultură. Aceasta-i performanţa corupţilor şi a celor ce s-au lăsat corupţi, construindu-şi corăbii solide în care, la nevoie, să se facă nevăzuţi.

Ştefan cel Mare nu şi-a dus bărcile cu pânză de cânepă să le îngroape în nisipurile Orientului. A stat la gurile Dunării, făcând economie de timp şi distanţă şi, mai ales de viaţă, de oameni care au continuat să trăiască.

În nisipurile acelea, dacă-mi amintesc bine, prin anii 80, au îngropat alţii, pretinşi descendenţi ai voievodului moldovean, utilaje grele şi hârleţuri electronice în valoare de peste şapte miliarde de dolari. Irecuperabile şi acestea pentru că aşa a fost să fie şi cum nu trebuia să se întâmple. Şi pentru că deşertul îşi are legile sale, transformând totul în nisip.

Între una şi alta, guvernanţii noştri de ieri şi de alaltăieri, şi, bag seama, şi cei de azi – Doamne, fereşte-ne de cei de mâine – au reuşit să mute Dunărea la Eufrat, să poată înainta pe valurile ei corăbiile altora, a celor ce au învăţat să lase nisipul la locul lui, luându-i petrolul de dedesubt, ducându-l acasă la ei şi lăsându-i în schimb democraţia, libertatea şi drepturile omului de a se sinucide. Luându-i credinţa şi plantând pe toate malurile o singură religie, cea a terorismului.

Oamenii mor cu faţa la răsăritul soarelui, sfârtecaţi, iar undeva, pe alte maluri, se ridică zgârie-nori, prada acestei religii care, dacă nu vede morţi, cât mai mulţi morţi, nu-şi poate propovădui dogmele şi doctrina dezastrelor.

Am scris textul de mai sus acum un an şi l-am lăsat aşa, lângă altele, toate necunoscute, înţelegând că nimeni nu se dă în vânt după cuvintele mele, aducătoare de pagubă. Îl transcriu fără să mişc o literă, sub acelaşi impuls comandat de morală, plus impulsul de acum, de aceiaşi natură, pentru a-i adăuga o nouă nelinişte cât tot denecuprinsul.

De un an de zile, cei trei ziarişti, care ştiau ca vor fi răpiţi, umblă cu sorcova necuviinţei pe la toate televiziunile, culegând bani negri pentru zile albe şi frumoase. De fiecare dată duc adevărul în altă parte şi-l aduc înapoi, ajutaţi de aceiaşi ziarişti, la fel de necuviincioşi, elaborând împreună o nouă variantă la O mie şi una de nopţi de coşmar, varianta urâtă şi degradantă a profesiei lor.

Tot de un an de zile, instituţiile statului, inclusiv Serviciile secrete, îi adaugă paragrafele lor, lipsite de răspundere civică. Medici, judecători, avocaţi, procurori, politicieni şi nechemaţi de pretutindeni ţin să-şi dovedească virtutea ficţiunii, împingând realitatea în absurd. Un vis, oricât de frumos, dacă durează mult, devine coşmar. Un coşmar prelungit distruge subconştientul care nu mai poate influenţa conştiinţa şi realitatea vieţii.

Fără să dea de la el nici un ban, sirianul i-a îmbogăţit pe toţi, umplându-le buzunarele cu bani scoşi din buzunarele mele şi ale dumneavoastră.

Acum că a dispărut - să dea Domnul să rămână aşa! – pe unii îi cuprinde iarăşi compasiunea. Nu pentru cel fugit, ci pentru ei înşişi, neştiind ce li s-ar putea întâmpla.

Să stea liniştiţi. Nu li se va întâmpla nimic. Pentru oameni ca ei, justiţia noastră e un sanatoriu. Îi saltă, îi închide, îi ţine pe cheltuială publică pentru o cură de slăbire, şi-i slobozeşte în câmpiile ţării. Cineva trebuie să se îmbogăţească din sărăcia altora. Cât timp există săraci, există bogaţi. Există democraţie şi libertate garantate de legile capitalismului.

Săraci au existat dintotdeauna, dar nu întotdeauna au fost aceiaşi. Rupte, lanţurile proletariatului au devenit cătuşe pe care îmbogăţiţii le-au schimbat în brăţări de aur.

Astfel de fenomene nu se pot produce decât într-o ţară care începe să-şi stingă toate luminile.

Sentimentul că la pupitru dispeceratului central se află matrozul ajuns preşedinte, devine coşmar prelungit. Dar certitudinea mă salvează, spunându-mi că aceasta e numai ţara lui. Mai există una, a noastră. Profundă şi de neclintit.

Noiembrie, 2011