Cum era de aşteptat

Cum era de aşteptat, liderii UDMR nu au uitat nici în acest an conflictul interetnic din Transilvania, din martie 1990, comemorându-l prin câteva manifestări solemne şi foarte precise în ceea ce priveşte mesajul pe care şi-au propus să-l transmită. Coroane de flori la mormântul scriitorului Süto Andras, care şi-a pierdut un ochi în timpul conflictului, sub pumnul besmetic al unui conaţional; buchete de flori în memoria victimelor şi un sprijin material (neprecizat), acordat familiilor acestora din Fondul de Solidaritate al Uniunii.

În sfârşit, declaraţiile de rigoare, demne şi economice, cumpănite cu grijă, astfel ca uitarea să nu atârne mai greu decât aducerea aminte. Cu o noutate în plus, pe care o transcriu cu ghilimele obligatorii, după Mediafax, înţelegând că aceasta a fost singura agenţie de presă de la noi prezentă la aceste ceremonii: „Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a declarat ca evenimentele din martie 90 de la Târgu Mureş au fost generate de fosta Securitate, pentru că oamenii simpli nu şi-au dorit acest conflict interetnic, arătând, că < lecţia dură pe care au învăţat-o şi românii şi maghiarii> este că orice problemă se rezolvă < în instituţii politice, cu mijloace politice> şi nu în stradă.”

Observ cutremurul gramatical din zicere şi reţin „noutatea”, luată din imaginaţia de azi şi strămutată în realitatea de ieri: zeci de documente, sute de mărturii şi mii de pagini au dovedit că amintitul conflict a fost generat de altcineva, altundeva, cu banii altcuiva, şi nu de Securitate, care, formal, nu mai exista: devenise ceea ce e şi acum, un mort viu, un cadavru cu toate organele şi funcţiile vitale în funcţie.

Nu vreau să fac valuri, dar cred că domnul Kelemen Hunor, ascultând prelegerea lui Marko Bela despre „ireversibilitatea istoriei”, a citit pagini nescrise despre un avocat din Oradea şi Republica Sfaturilor, din 1919, când tricolorul românesc şi opinca valahă (bocskoros oláh) fluturau deasupra Parlamentului de la Budapesta, şi a ţinut să-l contrazică fără cuvinte bine potrivite.

Nu, nu vreau să fac valuri, dar nu pot să nu observ că, în vreme ce liderii UDMR au celebrat evenimentele de la Târgu Mureş - aşa cum se cuvenea - chiar la Târgu Mureş, la sediul Fundaţiei „Kos Karoly”, partea română (cea oficială!) s-a deplasat la Budapesta, celebrând aceiaşi nenorocire printr-un seminar „academic”, ţinut la sediul Institutului Cultural Român – Román Kulturális Intézet -, unde, din şapte conferenţiari, cinci au fost unguri şi nici unul, din şapte, nu avea nimic de a face cu cultura română...

Sigur, seminarul acesta se putea organiza tot la Târgu Mureş – la orice sediu sau „locaţie” -, dar cine-i fudul e fudul de mai multe ori, în toate felurile. Fudulie generală şi în presa noastră de azi, care a vânturat toate inepţiile şi neadevărurile despre ce s-a petrecut atunci, la Târgu Mureş şi împrejurimi. Plus ultimele noutăţi de senzaţie: s-a furat bustul lui Borsos Tamas şi s-a încercat să se fure şi placa memorială de la casa unde a trăit Süto Andras, lăsându-se să se înţeleagă că autorii faptei ar fi români. Deci, o nouă tensiune interetnică. Moft: în mod sigur, autorii sunt un neam transfrontalier, indivizi care, oriunde s-ar afla poartă cetăţenia ţării de unde au plecat. Aşa a hotărât Consiliul Europei, în înţelepciunea sa ( se îngăduie orice antonim !) colectivă. Pentru a nu-i discrimina, a reuşit discriminarea inversă, toate fărădelegile pe care le săvârşesc transfrontalierii trecând, juridiceşte, în seama statului din care provin. Noi ne-am procopsit cu cei mai mulţi.

Bustul lui Boros Tamas (n.1594), fondatorul oraşului Târgu Mureş, are 100 kg., placa memorială de al casa lui Süto cântăreşte 30 de kg., iar sculptura lui Isus Cristos, de la Biserica catolică din acelaşi oraş, avea 10 kg. Avea. Pentru că nu mai există, a fost furată, în octombrie 2007, de către transfrontalieri şi dată la topit. Pentru că e vorba de kilograme de bronz, aliaj fără naţionalitate; ca şi lacrima, care cade la picioarele statuetelor de bronz din cimitire. Cele care încă n-au fost topite, dar pot dispărea oricând, într-un conflict interetnic imaginar.

Târgu Mureş - Vedere panoramică

Am trăit evenimentele de la Târgu Mureş, din martie 1990, cu uluială, teamă şi disperare, în redacţia unui ziar care nu mai există. A fost furat – voi vorbi despre asta cât de curând – şi dat la topit. Fiindcă era lucrat din adevăr, cinste, sinceritate şi dăruire.

Guvernul de atunci era un guvern provizoriu şi s-a comportat ca atare: şi-a făcut apariţia după ce conflictele s-au stins, numărând morţii, răniţii şi armele. Şi a mai apărut acum, în persoana preşedintelui şi prim-ministrului. Ca să arate că existau.

Nu vroiam să-mi mai amintesc de zilele acelea. Dar nu mi-am pierdut obiceiul de a cugeta. Le reproduc, de aceea, în ordinea calendarului, aşa cum le-am îndurat.

Pagini adunate în cartea Descântec întru adormirea corupţiei – Editura Pro, 1997. Fac menţiunea pentru cei care nu ştiu de existenţa ei, tirajul epuizându-se în câteva zile, fiind cumpărat, în întregime, de Corupţie. Ca să vadă lumea că ea e trează, la toate orele din zi şi din noapte, iar cea care doarme, afumată, chiar în patul ei, este Justiţia în persoană. Pardon: în persoane. Pentru că ea, Justiţia de care avem nevoie, s-a înmulţit cu numărul persoanelor care o împart în cele patru vânturi cardinale.

Madrid, 31 martie, 2012