La arat şi semănat

Am revăzut din curiozitate ziarele din martie anul trecut şi în comparaţie cu ceea ce am aflat acolo am constatat că noi, presa liberă, ne-am uitat multe din obligaţiile de altădată. Anul trecut, pe vremea asta, presa şi radioul arau şi semănau toată ziua, pe toate paginile şi pe toate undele. Ara şi semăna până şi Televiziunea, dar mai puţin, pentru că dincolo de cele două ore de laude şi aplauze aduse „primu­lui agricultor al ţării", programul nocturn nu-i îngăduia să facă risipă de combustibil. Dar de arat se ara mult, vă asigur, se ara îndeosebi la secţiile agricole judeţene, unde lampa rămânea aprinsă până târziu pentru ca specialiştii abia veniţi din teren să-şi poată burduşi registrele de evidenţă cu cifre false - mare meşteşug al măsluirii durerilor noastre; cifre cu care arau în zorii zilei la celebrele teleconferinţe primii-secretari sau, în absenţa lor, secretarii care se ocupau de bunul mers al agriculturii româneşti ilustrată prin nişte hărţi tot atât de celebre.

Acum, grăbindu-ne spre democraţie, suntem liberi să arăm când, unde şi cum vrem noi. De aici şi noile fenomene agricole precum desţelenirea specialiştilor, dintre care unii rămân fără lucru şi destabilizarea agriculturii în general, care, în unele cazuri, va rămâne nelucrată. Pentru că cifrele, de data asta reale, ne vorbesc despre o situaţie nouă cu efecte necunoscute, dar oricum îngrijorătoare: suprafaţa agricolă a ţării are acum o nouă structură; o bună parte din aceasta — aproximativ 3-300.000 ba — desprinzându-se din zestrea cooperativelor pentru a trece în „folosinţă îndelungată" în grija producătorilor particulari. Cooperativelor le-a mai rămas până în aceste zile cam tot atâta suprafaţă, adică 4.500.000 ha, care se micşorează de la o zi la alta în favoarea particularilor. La un loc, cele două părţi reprezintă 78 de procente din total, celelalte 22 de procente revenind întreprinderilor agricole de stat. Dar cine îşi închipuie că suprafaţa agricolă a ţării e asemeni apei
oceanelor se înşeală si, mai grav, se păcăleşte singur: apa oceanelor, indiferent cât ai lua din ea, rămâne mereu aceeaşi; suprafaţa agricolă a ţarii, dacă nu e folosită în întregime, se micşorează. Şi semnele acestei micşorări există. Dacă nu va fi însămânţat în întregime, Bărăganul va fi mult mai mic. Chiar şi în cazul când suprafaţa însămânţată va creşte, dacă tehnologia folosită, calitatea seminţelor şi corectarea fenomenelor neprevăzute nu va fi la cota prezentului, tot se va micşora. Paiul grâului poate să aibă ca şi până acum şapte noduri, dar dacă „vrabia" spicu­lui nu va fi bine îngrijită, hambarul va rămâne pe jumătate gol. Sigur, dacă-1 micşorăm la jumătate va fi plin ochi. Dar asta nu înseamnă că vom fi bogaţi şi sătui şi că ne vom hrăni iarăşi „raţional" şi vom aştepta cu speranţă anul viitor pen­tru a ne hrăni mai bine.

De aici, din astfel de amănunte, posibile efecte îngri­jorătoare. Pentru că, să fim sinceri până la capăt, mulţi din­tre proaspeţii înzestraţi cu pământ — de multe ori în mod abuziv — nu ştiu să ţină o sapă în mână, iar unii dintre ei nici nu s-au gândit să înveţe, preocupaţi cu asimilarea unor noţiuni noi din noua agricultură, precum creditul de pro­ducţie, creditul de investiţie, rambursarea şi, pe ocolite, sca­denţa, ipoteca şi executarea silită. E bine, e absolut necesar să înveţe astfel de noţiuni, mai cu seamă că ele fac ca băncile să le pună la dispoziţie sume de până la 300.000 lei. Dar cum să ai vreme şi de muncă dacă exact acum, când pământul se roagă să fie muncit, noii „ţărani" se mută din „amfiteatrul” Carpaţilor în aula „studenţilor" fără obligaţii, fascinaţi de politichie şi căpătuială de arendaşi în tranziţie democrat­ică. Aceasta pare să fie decizia fermă a multora dintre cei grăbiţi să se întoarcă la sat şi în agricultură fiindcă e cea mai comodă cu putinţă: nu te obligă să numeri cârtiţele, melcii, omizile, zilele de secetă sau cantitatea de erbicide, ci doar să calculezi cu tibişirul avariţiei pe pielea ursului din pădure rentabilitatea unei averi căzută din senin sau smulsa cu forţa şi viclenie.

Nu vom merge pentru azi mai departe cu transcrierea îngrijorării noastre. Cooperativizarea ţării a început cu multe nenorociri şi desfiinţarea ei anunţă altele, nu mai puţine şi nici mai puţin importante. Ceea ce s-a făcut bine între timp ar trebui păstrat. În primul rând trebuiesc păstrate averile de grup, precum vitele, turmele, livezile de pomi, viile, fermele de legume etc. Şi pentru aceasta dincolo de ultimele decrete-legi, care schimbă şi corectează multe lucruri anapoda, mai trebuiesc schimbate multe. În primul rând ar trebui schimbat, mai exact spus înlocuit, statutul cooperativelor agricole cu un altul nou, poate de tip sindi­calist, dar oricum care să elibereze obştea sau societatea de tot felul de obligaţii şi restricţii, lăsându-i dreptul de a decide cum crede că este mai potrivit. Momentul e deosebit de critic şi până la această schimbare e bine ca toţi să ieşim la arat şi semănat; până şi noi — presa, radioul şi televiziunea.

20 martie 1990

Postdata, martie 1997. La arat şi semănat, în primăvara aceea, n-au ieşit nici cei care ieşeau de obicei. Erau foarte ocupaţi cu distrugerea: s-au incendiat saivanele, s-au distrus grajdurile, s-au dărâmat serele, s-a demontat aproape întreg sistemul naţional de irigaţie, flecare luându-şi acasă câteva ţevi de aluminiu sau câte o pompă de apă cu care n-a făcut nimic.

S-au vândut, în acelaşi timp, pe ochi şi pe nimic, vehicule, trac­toare şi tot felul de maşini agricole. Şi s-au „împărţit" animalele, toţi ceapiştii „democraţi" sacrificând în săptămânile acelea turme de oi, cirezi de vaci şi hâţe de porci. Livezile au fost distruse şi ele şi n-au scăpat nici podgoriile.

Un înalt diplomat străin avea să-mi spună mai târziu că în vara lui 1990, cunoscându-se puternicul potenţial agricol al României, s-a hotărât la Bruxelles, adică 1a UE, într-o reuniune „rezervată", decimarea acestui potenţial. E posibil, dar era o hotărâre târzie şi, deci, inutilă: primele forţe politice îşi făcuseră prima datorie faţă de ţară, îndemnându-i pe ţărani să destrame cât mai repede „proprietatea obştească a CAP-urilor", că e o moştenire comunistă. Aveau dreptate, dar comunismul dispăruse şi zestrea noastră nu trebuia distrusă, ci restituită integral celor ce o făcuseră, spre exclusivul lor folos.

Azi nimeni nu se îndoieşte că ceea ce s-a distrus în 1990 în agri­cultură nu va putea fi refăcut decât în 10-12 ani. Ceea ce înseamnă şi câţiva ani buni de aşteptări în acest foarte important domeniu eco­nomic pentru a fi primiţi în Uniunea Europeană.

La arat şi semănat nu s-a prea ieşit. S-a ieşit însă la cules. Dar nu în Câmpia Dunării, nici în fermele distruse. Astfel, un secretar de stat din Ministerul Agriculturii a dispus cumpărarea pe valută a câtorva mii tone de carne argentiniană refuzată de toată Piaţa Comună, fiind depăşită ca dată. Primul ministru mi-a reproşat „intervenţia de presă", apoi a recunoscut că aveam dreptate, ministrul agriculturii 1-a destitu­it pe respectivul secretar de stat, numindu-1 director general la o firmă de comerţ de barter, adică mere contra pere. Actualmente, probabil cu comisionul de atunci, stă în spatele uneia din cele mai importante edituri de la noi, înfulecând hălci întregi din editurile de altădată.

S-a „recoltat" şi grâu: mai întâi, acelaşi minister a refuzat cumpărarea de site pentru fabricarea drojdiei, cumpărând direct droj­dia. Mecanismul a funcţionat şi s-a extins: aveam grâu, dar nu aveam mori. Nu s-au cumpărat mori, ci faină. Tot aşa, uleiul de floarea soare­lui, sarea şi apa minerală.

Dincolo de zestrea ceapistă distrusă în casa de fier a ţării se găsiseră 2 mili­arde şi 300 milioane dolari. Trebuiau cheltuiţi şi s-au cheltuit. Mare parte pe produse agricole „de necesitate".

In mod curios, în statisticile şi declaraţiile factorilor cu răspun­dere guvernamentală din anul 1996 cele 2 miliarde şi 300 milioane dolari au devenit 1,5 miliarde. E o minciună! Ştiam să numărăm şi în 1990 la fel de bine ca în 1996. Din nou curios, în anul 1994, în Parlament, s-a vorbit de „dispariţia" din vistieria ţării a 800 milioane dolari. Apoi s-a tăcut. Dacă adunăm la 1,5 miliarde aceste 800 mili­oane, avem exact 2,3 miliarde!

Nu are rost să continuăm cu amintirile.