Un plug culcat în brazdă e ca o vioară.
Grindeiul pe rotile poate fi arcuşul :
de-o veşnicie ştie ce-i urcuşul
seminţei care cântă pe prag de primăvară.
Căluş, cormanul ager întoarce spre lumină
foşnirea de mătase a ţarinei în care
se leagănă rotundă şi aromitoare
speranţa ca o pâine la taina de la cină.
Din trupiţă cu fierul lucind ca o oglindă,
strunit de bârsă, plazul apasă pesta glie
uşor, cum se apasă vioara sub bărbie,
când sunetele-ncearcă din mână s-o desprindă.
Îngemănat cu lemnul, brăzdarul ştie cântul
şi îi deschide calea, făcând să se audă
suind încet prin frunze clorofila cruda,
verzi sunete pe care le spune doar pământul.
Păşind sub amfiteatrul cerului când zorii
abia şoptesc lumina şi încă e devreme,
domoi şi blânzi, cândva voievodale steme,
boii, destin pereche, sunt corzile viorii.
Violonist, ţăranul, cu sigura vioară
Ce umple înălţimea cu foşnet şi culoare,
Cu mâinile pe coarne, tăcut şi cu răbdare,
Sfidând celebritatea şi veşnicia, ară.
Martie, 1978
