Pânda magnoliei

A fost cândva, pe semene, o adolescentă

sfioasă şi tăcută, mult nedumerită

de-atâtea neînţelese priviri ce-o aşteptau

s-o vadă-n primăvară înflorită.

Abia iviţi, bobocii lăsau să se-ntrevadă

cu jar tivite cupele şi pline

cu arşiţa atâtor insomnii frumoase

ce ştiu, când vor, dogoarea s-o aline.

S-a-nchis în ea, intrând în seară,

cerându-i nopţii pace şi-ndurare;

blândă şi înţeleaptă, noaptea a-nţeles-o

şi-a prefăcut-o până sus în floare.

Un hohot cald din cupe se revarsă

în jurul ei acum pe neaşteptate,

sub primii zori, ca un triumf

de împlinire şi de puritate.

1987