Treizeci şi doi de ani fără Marin Preda

Va trebui să învăţăm  de acum să trăim fără Marin Preda.

Eugen Simion

            Sunt unii care nu pot dormi dacă nu deranjază somnul vecinilor. Educaţi, instruiţi, învăţaţi să tragă cu urechea, aşteaptă să stingi lampa, se uită la ceas şi calculează: gata, acum doarme. Şi imediat se duc în bucătărie, iau ciocanul de bătut carnea, îţi găuresc tavanul şi-ţi fac somnul şniţel. Presupunând că mai şi visai, trec şniţelul prin făină, ou şi pesmet şi-l pun în tigaie, la foc scăzut, să rămână fraged.

            Mai sunt şi alţii care apar numai după ce primii şi-au făcut treaba. Îţi lasă tavanul întreg – nu-i mai interesează -, gustă din şniţelul gata pregătit şi-ţi dărâmă casa; cu toţi pereţii, întunecându-ţi zilele cu tot felul de ziduri, poteci şi garduri imaginare.

Eu, în ambele situaţii, nu trebuie să-mi imaginez nimic. Am probe şi martori, cu nume şi pronume, şi nu am – cu tavanul perforat şi pereţii lipsă – nici un motiv să trec sub tăcere faptele. Dar nu înainte de a spune câteva lucruri despre locul acestora, convins fiind că, exact în aceste zile de mai, discuţia va fi reluată. Nu de unde a fost lăsată ultima dată, ci mai dinainte, poate chiar de la Facerea Lumii.

Mai la subiect, e vorba de un eveniment cernit din istoria literaturii române: moartea lui Marin Preda, în noaptea de 16 mai, 1980, la Casa de creaţie din Mogoşoaia.

 Marin Preda, cel mai mare creator epic român după Liviu Rebreanu (Bogza). Marin Preda are ceea ce n-au mulţi creatori: o filozofie de existenţă, un mod, adică, de a gândi omul şi relaţiile lui cu universul (Eugen Simion). Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut la ţară, adică din ţărână, adică din pământ (Nichita Stănescu). Marin Preda, prozatorul care, ca toţi marii scriitori, în anumite momente de cumpănă, a ştiut să-şi rişte confortul, poziţia, liniştea, să iasă, cu viaţa lui cu tot, în faţa contemporanilor şi să apere dreptul la taină al creaţiei (Adrian Păunescu). Marin Preda, un nume care mă tulbură, mă fascinează şi mă doare (Fănuş Neagu)...

La două luni după publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda, a murit în camera sa, fără ca nimeni să fie de faţă, în condiţii suspecte, care n-au fost elucidate niciodată. Uciderea sa de către Securitate, vehiculându-se de la început până astăzi, a devenit pentru mulţi aproape certitudine. Odată cu dispariţia scriitorului, deşi inventariate cu grijă, au dispărut şi manuscrisele, o parte dintre acestea apărând, după un sfert de secol, în condiţia de fotocopii, făcute publice de subsemnatul. De aici, o altă serie de presupuneri, care mai de care mai fără temei, discuţii la care am refuzat să particip, chiar dacă numele şi persoana mea au fost invocate mereu. Pentru mine, lucrurile au fost şi au rămas foarte clare. Şi cred că e momentul, după treizeci şi doi de ani trăiţi fără Marin Preda, să spun cum le-am văzut eu, şi să revăd şi ce au văzut alţii, fără să tulbur apele nimănui.  

Încep cu C. Turturică, autorul volumului Cum a murit Marin Preda, recenzat cu grijă de Ion Ionescu - Bucovu. Oameni de încredere: autorul era şofer la Cartea Românească şi cunoştea toate drumurile şi orele lui Marin Preda, directorul editurii. Recenzentul vine din satul vecin cu Siliştea Gumeşti şi-l cunoştea bine pe...Moromete.

Mi-l amintesc pe şofer. Într-o zi, în curtea Editurii, din strada Nuferilor, mi-a reparat Fiatul, care nu mai pornea. Mi-a cerut să pun contactul, în timp ce el, cu şurubelniţa pe blocul motor, asculta prin mânerul acesteia, opintelile bendixului. Maşina a plecat, sub privirile lui Florin Iaru, surprins de magia domnului C. Turturică.

Nu-l cunosc pe Ion Ionescu-Bucovu, dar aflu de la el ceea ce a aflat, la rândul său,  de la C. Turturică: în noaptea de 14 mai, 1980, a plouat şi a plouat în continuare, toată ziua de 15. Zi în care Marin Preda, în cinstea Sfântului Pangratie, a băut o sticlă de rom (Havana Club) şi alta de whiski, aduse de coana Vetuţa, femeia de serviciu de la Cartea Românească. Marca celei de a doua sticle, necunoscută de cei doi, a citit-o Mircea Dinescu, care pare să fi gustat din ea: era Chivas Regal.

Nu cred că Preda a băut în cinstea Sfântului Pangratie, decât dacă acesta venise anume, din strada Emir Pangratti, de lângă Televiziune, pentru a-i ţine locul lui Pahomie cel Mare, martirul, acesta fiind cel sărbătorit în ziua respectivă, în calendarul creştin ortodox. Amănuntul e puţin parşiv şi nu-l cercetez. Preda bea oricând, calendarul nostru are mai mulţi sfinţi decât zile, încât e greu să bei pentru fiecare. Cred că în ziua aceea, Marin Preda a băut în numele prea multei singurătăţi, dublată de ritmurile sâcâietoare ale ploii când, dincolo de perdelele de lumina udă, auzi glasurile celor plecaţi de mult, pe care nu le-ai mai auzit decât în vise.

            Şi povestea continuă cu taximetristul care l-a dus pe Marin Preda la Mogoşoaia, ţinându-l de umeri, să nu se clatine, până în camera unde scria şi, ca oricare mare scriitor, scria şi-n somn. Urmează „trezirea” scriitorului, apariţia  în sala de mese, unde se sărbătorea o onomastică (Lucian Raicu ). Urmează cele două pahare identice, unul cu apă şi altul cu vodcă. Preda a dat peste cap vodca, a lăsat apa neatinsă (A cerut o omletă, rugând-o pe bufetieră să i-o ducă sus - amănunt cules din alte mărturii.) şi s-a retras în camera sa, a doua zi, vineri 16, urmând să plece la Focşani, la o întâlnire cu cititorii. Dimineaţa însă, n-a mai apărut: murise.

Palatul Mogoşoaia - Aripa în care a murit Marin Preda

De aici încolo începe filmul, majoritatea scenariştilor susţinând asasinarea sa de către Securitate. Dovezi? Era urmărit de mâna lungă a acesteia, aşa cum reiese din dosarul Editorul, adunat în 4 volume. Scrie acolo că s-a dispus asasinarea sa? Nu, dar în cutare zi, în cutare loc, Preda a băut un pahar de apă – ce-i porcăria asta?- şi a mai băut şi în alte ocazii. Ceea ce înseamnă că nu-i plăcea apa...

În secvenţa următoare apar miliţia, procuratura, doctorul Dan Claudiu Tănăsescu şi mulţi alţii. Se procedează la constatarea morţii şi se trece la inventarierea bunurilor şi manuscriselor aflate în cameră. Mai departe secvenţele se diversifică şi nu le reţin decât pe cele de interes: Laurenţiu Fulga, Traian Iancu şi alţii (Dinu Flămând, Petre Anghel, Radu F. Alexandru) merg la morgă, după autopsie: Marin Preda, pe masa de ciment, gol, spălat cu furtunul. La Uniunea Scriitorilor se scriu obituare şi se fac pregătiri pentru aducerea defunctului aici, în Casa óbştiei, deci şi a lui, după ce depunerea corpului neînsufleţit la Marea Adunare sau la Ateneul Român, nu fusese aprobată.

Nici la Casa Scriitorilor nu a putut să fie expus. Elena Ceauşescu n-a fost de acord; pe Calea Victoriei se ducea dumneaei la sirvici, la Comitetul Central şi dorea să aibă traseul liber, fără gunoaie sociale şi, mai ales, fără steaguri îndoliate.  Astfel că Preda a fost găzduit la Muzeul Literaturii, apoi la Biserica Boteanu şi, în sfârşit, miercuri 21, la cimitirul Bellu, unde are un bust, dar nu şi o cruce; măcar simbolică.

Urmează, după douăzeci şi doi de ani, partea a doua a filmului, în care, fără de voie, apar şi eu, iar lângă mine, imediat, spărgătorii de tavane şi demolatorii de ziduri. Imediat, adică după 5 august 2002, când peste ziarul Ziua a căzut o pleaşcă de multe milioane - a ştiut să le înmulţească – şi de foarte mult beneficiu moral – a ştiut să-l exploateze -, publicând, în premieră, în suplimentul să literar Jurnalul foarte intim al lui Marin Preda, după o dactilogramă oferită de Darie Novăceanu, lăsându-i pe mulţi nedumeriţi, nesatisfăcuţi, dezamăgiţi sau furioşi. De unde până unde să vin tocmai eu cu un astfel de text? Când numai ei erau apropiaţii lui Preda, cunoscători ai operei sale, şi prin urmare, singurii îndreptăţiţi să se ocupe de destinul postum al scriitorului.

Într-un fel, aveau dreptate, dar fiecare în felul său; nu s-a găsit nimeni care să încerce un exerciţiu de sinceritate. În tot acest interval - exact un sfert de secol ! -, nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a interesat de soarta manuscriselor rămase de la Marin Preda, nimeni n-a fost curios să afle unde au ajuns, ce conţineau şi, în funcţie de aceste date, să purceadă sau nu la editarea lor. Rezultă că pentru ei, nu opera era importantă, ci moartea autorului. Şi nici aceasta, decât până la un punct şi nu oricum: trebuia să aflăm nu cum a murit, ci cum n-a murit. Ceea ce era obositor şi riscant: orice afirmaţie, ca să devină credibilă are nevoie, cel puţin, de două dovezi sau, dacă-i posibil, cât de multe.

Nimeni n-a riscat aşa ceva. Cu o singură excepţie, Mariana Şipoş; capabilă să-l invite, în direct la televiziune, până şi pe Tutan Kamon, dar căreia i-au trebuit douăzeci de ani pentru a parcurge Dosarul Nr.1595/1980 din arhiva Procuraturii Municipiului Bucureşti, trecându-i filele în dosarul său, adăugându-i altele, din arhivele Securităţii - procese verbale, declaraţii, mărturii, denunţuri, falsuri etc., adunând totul sub titlul Dosarul „Marin Preda”, publicat la Amarcord, în 1999. O editură care lucrează în Timişoara şi se odihneşte în Bucureşti, lângă Piaţa Matache, într-o înfundătură cu aspiraţii de Intrare. Titluri publicate de mare interes: joia furnicilor, demonologie, dicţionar de magie, viaţa sfintei Macrina povestită de sfântul Grigore de Nyssa sau un tratat despre moarte al muzicologului Vladimir Iankelevici.

Imaginaţi-vă lângă aceste titluri cartea Marianei Şipoş, cu cel mai nefericit titlul: Dosarul „Marin Preda”... De ce dosar şi pentru ce ghilimele acestea idioate care îmbrăţişează un nume real, sacru pentru noi?

O mizerie. Se pleacă de la un zvon, însuşit ca adevăr, toată arhitectura cărţii ridicându-se pe presupuneri, interpretări ambigui şi deducţii false. Cadavrul – citez - este îmbrăcat cu pijama, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb. Şi mai departe: Era cu faţa în jos, pe dunga patului, rezemat pe covor cu mâna...Şi amănuntul cel mai important: Potrivit raportului medico-legal „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice...”

A fost violentă nu înseamnă pistol, lovitură cu un obiect contondent sau strangulare, ci pur şi simplu, că a fost bruscă, imposibil de evitat, chiar dacă Preda a făcut efortul – evident, şi peste puterile sale - de a se salva. O mână de ajutor, precum unui înecat la malul apei, i-ar fi adus în mod sigur salvarea. A bătut cineva la uşă după retragerea sa în cameră? S-a dus cineva din cei prezenţi la agapa onomastică a lui Lucian Raicu, văzându-l în ce stare se afla, să stea lângă el? Şi de ce s-au distrat, oferindu-i cele două pahare, apă sau vodcă? Poate cineva să răspundă la aceste trei întrebări şi, eventual, să spună şi ce a făcut el, personal, în noaptea aceea?

Mariana Şipoş nu-şi pune astfel de întrebări, esenţiale după opinia mea, pentru a înţelege cum s-a petrecut sfârşitul tragic al scriitorului. Ea nu se îndoieşte nici o clipă de ceea ce spune. Ştie şi vede, precum Marele orb, absolut totul, şi încearcă să convingă toată lumea că acesta este adevărul adevărat; chiar dacă, în cei douăzeci de ani, câţi i-au trebuit ca să adune în dosarul său dosarele altora, au mai circulat – deloc întâmplător - tot felul de amănunte, care le contrazic pe primele şi, în acelaşi timp, se contrazic între ele însele. Ceea ce, în faţa unei instanţe morale, care a stat (şi stă) cu mâinile la spate, total absentă, le transformă în dovezi şi definitive capete de acuzare.

Astfel, singurul amănunt necontestat de nimeni este ploaia. În rest, totul se modifică: Marin Preda a luat prânzul cu Mircea Dinescu, specialist în saramură cu mămăliguţă; după aceea, până la sticlele de Havana Club şi Chivas Regal, a mai băut una, de coniac Carmel. La Mogoşoaia, nu era onomastica lui Lucian Raicu, ci a soţiei sale, Sofia Larian, cu trei ani mai în vârstă decât soţul, născut cu trei zile mai devreme, în aceiaşi lună. Sofia Larian, se spune, ar fi bătut la uşa lui Preda, dar nu pentru a vedea cum se simte, ci pentru a-l aduce jos, tras de mânecă, la zaiafet, unde i-au dat să bea, mai întâi palincă, apoi un vin, după care sărbătorita a adus din cameră – bufetul era închis – o sticlă de vodcă. Precum Marele orb, Marina Şipoş n-a avut îndoieli şi nu a observat ghemul de contradicţii. Îndoiala... Lautréamont spunea că îndoiala este un omagiu adus speranţei. Poate trăi liniştită autoarea cărţii Dosarul „Marin Preda” fără cartea Cântecele lui Maldoror, traduse de Taşcu Gheorghiu?

Revin la cartea sa, trec peste potopul de elucubraţii – ne apucă noaptea -, şi mă opresc la o confesiune care vrea să spună cât de anevoioasă a fost munca sa şi, în acelaşi timp, orientând cititorii spre autorul nedovedit al morţii: „Când am publicat cartea mea despre Marin Preda, scriam acolo că au fost destule persoane care au refuzat să fie menţionate cu numele exact în carte, mărturisindu-mi că le este teamă. La aproape 20 de ani de la moartea lui Preda, încă le era teamă să vorbească.” Moft, fleac, bagatelă sau, dacă doriţi, futilitate. Vicleşug, mă repet, pentru a ne spune nu cum a murit Marin Preda, ci cum n-a murit, asasinat de Securitate. Şi vreau să fiu înţeles: nu exclud ipoteza. Cunosc - şi nu din literatură - multe din crimele săvârşite de Securitate, chiar înainte de a fi existat în mod oficial. Crime ca în Biblie, până şi din familia mea, nevinovaţi sau inocenţi, urcaţi pe eşafodul de unde începeau edificiile comunismului.

 Dar dacă Mariana Şipoş ar fi pus dovezile asasinării lui Marin Preda, definitive, pe masă, aş fi fost primul care s-o propună pentru Premiul Pulitzer, deţinut de Tennesee Williams, John Steinbeck, William Faulkner, Norman Mailer (Nu, nu Norman Manea; mai e până atunci.) sau Sylvia Plath. Pentru că dovedirea acestui asasinat ar fi fost un act de mult curaj; un mare serviciu adus culturii române, lichidând gâlceava fals dizidentă a falşilor intelectuali deveniţi elită, şi lămurind lucruri pe care le vom lăsa nelămurite, moştenire incomodă, generaţiilor viitoare.

Există totuşi, o altfel de dovadă, trecută cu vederea de „procurorii” literaţi, preocupaţi de moartea scriitorului, care exclude incriminarea Securităţii.

O reproduc aşa cum ne-a rămas de la Adrian Păunescu, amintindu-şi mai întâi, nedumerirea lui Titus Popovici, când l-a pârât lui Ceauşescu pe Preda pentru nişte declaraţii neconforme cu linia partidului: - „Da. Şi Ceauşescu m-a întrebat atunci pe mine: "Aşa a făcut? Şi ce pot eu să-i fac lui Preda?". Şi Titus a zis: "Păi cum, tovarăşu'? trebuie sancţionat!". "Dragă, zice Ceauşescu... ce crezi dumneata că pot eu să-i fac lui Marin Preda?"

Preda se îndoia:  "Hai monşer, zice Preda, că minţi ca să-mi faci mie plăcere...” "Nu mint, dom'le, că el n-are nici un interes să-mi povestească mie nişte chestii care-l

defavorizează, dar care arată o anumită poziţie a lui Ceauşescu faţă de scriitor. Nu vă poate face nimic, aia e chestia!" Aşa l-am convins că are credit acolo şi-a zis: "Dacă e aşa, hai să mergem, monşer!". Am sunat, am mers, ne-a primit după câteva ore. Acolo, el s-a comportat ca un erou din antichitate. A scos o singură frază, mi-a şi explicat: monşer, dacă te pierzi în prea multe amănunte, te prinde şi începi să cedezi... i se uscaseră buzele... "Ce mai fac scriitorii?", zice Ceauşescu. "Domnule preşedinte, zice, eu trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!". "Cum aţi spus, ce faceţi?", zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice: "Hai, dragă, să mai stăm de vorbă...". "Nu, nu vă deranjaţi! Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării... dar dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!" Şi nu ridica deloc tonul. Ceauşescu era uimit, nici nu-l putea face să stea jos. A zis "bine, dragă, nu-l mai introducem!".

Textul diferă puţin de cel din Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda - o carte excepţională, unică în istoria literaturii române, datorată lui Eugen Simion, apărută la nici un an de la moartea scriitorului. Merită, pentru ceea ce vrem să spunem, să întregim textul lui Adrian, măcar cu aceste cuvinte, tot ale lui:  Au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională. Pentru Marin Preda numai 10 ani. Pentru cei ce mai trăiesc, numărătoarea ar putea continua...(Op. cit. pag. 52)

E vorba de anii 1970-1980, cei mai rodnici din cultura noastră; ani în care Marin Preda va publica, una după alta, cărţile sale fundamentale: Marele singuratec (1972), Imposibila întoarcere (idem), Delirul (1975), Viaţa ca o pradă (1977) şi Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Deceniu fertil pentru toţi scriitorii, datorat, în mare măsură, întâlnirii dintre, pe de o parte, Preda şi Păunescu, iar de cealaltă parte, Ceauşescu singur, neînsoţit de nimeni. Fără suita ideologilor culturali pregătiţi să reintroducă în cultura română secera şi ciocanul realismului socialist, reîntorcându-ne de unde abia plecaserăm, la epoca în care Stalin mergea pe câmp, iar iarba creştea sub cizmele lui. Anii, mulţi, care ne despărţiseră de puţinii ani frumoşi ai culturii noastre dintre cele două războaie. Anii în care am trăit fără Eliade, Cioran sau Ionescu, rămaşi în exil; fără Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Noica sau Voiculescu, care-şi trăiau exilul interior, supravegheaţi de Securitate, iar noi creşteam cum puteam, ocrotiţi de Sfântul Proletcult.

Marin Preda a debutat în literatură în anii aceia dificili, când mai trăiau unii mari creatori – Sadoveanu, Agârbiceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu –, care nu mai produceau opere de valoare, dar făceau bine prin simpla lor prezenţă în viaţa noastră literară. Preda a scris în absenţa prezentă a acestora, depăşind obstacole sub care unii au rămas striviţi. Şi, în mod sigur, la întâlnirea cu Ceauşescu şi-a adus aminte de tăcerea acestora şi a vorbit şi în numele lor. 

Întâlnire-răscruce, de zeci de ori mai valoroasă decât toate intervenţiile publice şi toate cărţile scrise în acest interval şi după aceea, de falşii dizidenţi şi falşii intelectuali, deveniţi, în absenţa altora – ostracizaţi -, elita culturii noastre de azi.

Mai credeau, oare, „procurorii” literaţi că, după această întâlnire, Securitatea ar mai fi avut nesăbuinţa să atenteze la viaţa lui Marin Preda? Mai avea vreun motiv să-i scotocească, noaptea, prin birou? Cui şi la ce a folosit, toată vânzoleala din presa noastră literară în jurul manuscriselor, unde eu, apărând cu dactilograma de la Jurnalul foarte intim, eram capul tuturor nefericirilor lor? Timp de un sfert de secol dormiseră un somn de cimitir, fără nici un interes pentru soarta manuscriselor lui Marin Preda, pentru ca acum, în faţa primelor pagini apărute, să sară ca arşi, susţinând tot felul de bazaconii sau avansând tot felul de presupuneri şi ipoteze trăsnite.

Primul care mi-a găurit tavanul a fost Ştefan Agopian, însărcinat de proprietarul  ziarului Ziua, cu editarea textului. A făcut-o în grabă – materia era fierbinte – cu nepricepere, îndoindu-se de autenticitatea documentului şi foarte surprins de avuţia vestimentară a lui Preda, posesorul unui mare număr de cămăşi, pulovere, ciorapi, maieuri, chiloţi, etc. –, aşa cum rezulta dintr-un tabel riguros, unde se menţionau şi preţurile. Ca să vezi, atât belşug, în vreme ce el, cu un salariu bun, bine muncit, trebuia   să-şi spele rufele noaptea, să le poată purta a doua zi... O prostie gen capra vecinului, care, nu şi-a dat seama, anula îndoiala asupra dactilogramei: dacă aceasta nu era autentică, nici lista cu articolele de lenjerie nu era adevărată. O mică scăpare pe care numai eu, absolut numai eu, puteam s-o observ: pagina respectivă nu făcea parte din Jurnalul foarte intim, ci din corpul substanţial al manuscriselor care-i căzuseră în braţe, în fotocopii, fără a fi fost dactilografiate. Agopian le-a răsfoit, s-a oprit la tabel, pagina cea mai nesemnificativă din toate, umplându-se de mânie proletară.

Câteva zile mai târziu, autenticitatea Jurnalului foarte intim a fost reluată în România literară, într-o notă fără semnătură care mă scotea din culpă, considerând că nu aş fi fost în stare de o atât de perfectă plastografiere a scriiturii lui Marin Preda. Nu, recunosc, nu eram în stare, şi nici nu mă gândisem la aşa ceva. N-ai cum să plastografiezi natura. Cel mult, poţi s-o imiţi. Şi cel mai uşor e s-o falsifici, adică s-o distrugi – ceea ce se face cu mult sârg – distrugându-te pe tine însuţi, ca parte din ea.

De regulă, când o revistă publică un text nesemnat, îşi asumă răspunderea pentru conţinut şi nu mai revine asupra lui. Ceea ce nu s-a întâmplat şi în acest caz. Mai mult, s-a lăsat loc pentru ca „procuratorii” să-l identifice pe anonim, vânătoare care presupunea mulţi hăitaşi de meserie, dar fără sens. Pentru că, apelând la logica elementară, chiar şi numai la principiul lui Arhimede, anonimul nu putea fi decât acelaşi Agopian; singurul în posesia dactilogramei de a cărei autenticitate se îndoise. Nemulţumit de prima opinie, a ţinut s-o emită pe a doua, absolut contrarie. Nu putea, din fudulie, s-o semneze – Heraclit: nu te poţi scălda în aceiaşi apă de două ori -,  nedorind să se contrazică. Treabă de cârpaci imprudent – toată lumea ştia că lucrase la România Literară. Numai că, paradoxal, scoţându-mă de sub Codul penal, ca falsificator, mă arunca în groapa cu lei, ca autor de documente apocrife: rezulta că dactilograma în discuţie era propria mea producţie.

Notarul care a descoperit acest al doilea adevăr fals a fost Cristian Teodorescu, redactor la România Literară, fost coleg cu Agopian. L-a descoperit punând dactilograma la microscop, măsurând literele ca pe nişte viruşi de ciumă, foarte asemănători cu cei de holeră. Şi ca să fie sigur, a căutat câmpul infecţios – miliţia, procuratura, justiţia, Securitatea -, iar după aceea factorii propagatori ai virusului, adică eu şi copistul documentului, aflaţi ìn acţiuni nocturne, pentru ca la sfârşit să concluzioneze: istoria dactilogramei pe care Darie Novăceanu a încredinţat-o celor de la  Ziua literară e aburită rău. Diagnostic pe care l-a stabilit, amintindu-şi, probabil, anii copilăriei din Medgidia, când praful de la fabrica de ciment intra ca drojdia de pâine în norii fabricaţi de apele Dunării. Astfel că, după nepriceperea lui Agopian, tavanul casei mele a fost perforat, profesional, de presupunerile lui Cristian Teodorescu.

Şi cum mă aşteptam, plecând de la acest diagnostic, adăugând la bănuielile acestuia bănuielile sale, Mariana Şipoş, în Observatorul cultural, nr.136, din octombrie 2002, mi-a dărâmat pereţii, uluindu-mă cu erudiţia şi cunoştinţele sale poliţiste. În vreme ce Eugen Simion – treabă de fineţe – descoperise că Marin Preda ştia cum se deschide o uşă în scrierile lui Tolstoi, ea ştia unde trebuia căutat posesorul maşinii de scris: în fişele Miliţiei de altădată.

Fişa maşinii mele de scris

 Nu s-a dus să caute proprietarul, convinsă că eu dactilografiasem textul, primind originalul de la un procuror al cărui nume nu l-am spus, dar pe care domnia sa îl ştia: Numele acestui procuror, apropiat, într-adevăr, din câte am putut afla, de scriitori, de pictori, este Ion Ungureanu. De ce-l trece Darie Novăceanu sub tăcere? Probabil că de teamă. Fireşte, identifică teama, taie firul în patru şi pune punct: aşa cum am dovedit, cu documentele pe masă, în cartea mea. Iarăşi cartea domniei sale, în vitrine şi standuri, lângă Joia furnicilor.

Da, recunosc, procurorul în cauză era Ion Ungureanu. Recunosc, de asemenea, că în nota care a însoţit dactilograma publicată în Ziua literară, nu i-am spus numele. Explicaţia exista – culmea!- chiar în nota respectivă, unde povestesc modul în care au ajuns la mine fotocopiile manuscriselor, precum şi dorinţa – nu condiţia! – persoanei care  mi le-a adus acasă, în faţa uşii: - Darie, nu mă cunoşti, nu şti cine sunt, nu m-ai văzut niciodată.

Nu am ştiut – şi nu ştiu nici azi – motivul pentru care Ion Ungureanu a dorit ca nimeni să nu ştie de existenţa acestor fotocopii, între care – un mister în plus! – nu se aflau şi paginile din Jurnal foarte intim. În orice caz, nu-i era teamă de mâna lungă a Securităţii din care făcea parte, cu grad de colonel. Altfel n-ar fi ajuns prim-adjunct la Procuratura Municipiului Bucureşti. Era una din condiţii, aparte de condiţia fizică şi calităţile strict profesionale, pe care le avea cu prisosinţă, rezolvând situaţii extrem de complicate. Precum – pentru cine-şi mai aminteşte – cazul Râmaru. După un sfert de reţetă medicală. A pus, cap la cap, petecele îmbibate cu sângele victimei, obţinând câteva cifre şi parafa doctorului. A luat, la rând, registrele de la Spitalul Studenţesc, a verificat toţi pacienţii şi a ajuns la Căminul Agronomiei: pacientul era în cameră, cu toporişca şi cuţitul sub saltea.

Ion Ungureanu a intrat primul în camera în care murise Marin Preda. El l-a ridicat din poziţia în care se afla (Când l-am aşezat în pat, m-a luat în braţe.) şi a fost prezent tot timpul cât a durat inventarierea lucrurilor, atât la Mogoşoaia, cât şi la biroul de la Cartea Românească.

Sufletul întregii operaţii, pe care nu şi-o dorise, a fost Cornel Popescu, ajutat de alţi apropiaţi ai scriitorului, sub recomandările procurorului Ion Ungureanu, sincer afectat de cele întâmplate. Astfel că preluarea – bibliotecă şi arhivă -  s-a făcut cu multă aplicare, inventariindu-se, în ordinea din rafturi, toate cărţile – autor, titlu, eventuale dedicaţii -  şi manuscrisele, cu descrierea lor – agende, carneţele, dosare, foi răzleţe, etc., iar la sfârşit, numărul paginilor.

Cine cercetează inventarul bibliotecii poate înţelege, pe de o parte, relaţiile lui Preda cu lumea literară de atunci, interesul pentru anumiţi scriitori români sau străini, dar şi pentru lucruri aparent nesemnificative. Nesemnificative? Vedeţi biblioteca lui Arghezi de la Mărţişor, şi veţi găsi Manualul tăbăcarului: zeci de pagini ca să „prindă” o metaforă despre obrazul cuiva, argăsit cu piatra vânătă a corupţiei.

Cum se procedează întotdeauna în astfel de situaţii, prevalându-se probe, manuscrisele – inventar, dată, semnătură - au fost luate la Procuratură, unde cercetarea  a revenit aceluiaşi Ion Ungureanu, procurorul şef, Dumitru Popescu,  implicându-se numai atunci când îi solicita sprijinul. Nu era singurul, dar era considerat cel mai în măsură să facă investigaţia. Se lucra bine la Procuratura Municipiului Bucureşti, cu aplicaţie,   într-o atmosferă absolut colegială. In acest caz, ca în testarea unui vaccin,    s-a făcut „proba pe orb”: citeau şi alţii, iar la sfârşit spunea fiecare ce a citit.  Nu ştiu,   n-a aflat nici Mariana Şipoş, câte exemplare de fotocopii au existat, dar era simplu de calculat după cantitatea de hârtie folosită la xerox, scăzută din depozit.

Partea urâtă a fost aceea că mai erau unii, din afara Procuraturii, care nu citeau, dar vroiau să afle ce au citit alţii, confirmându-şi sau nu bănuielile lor. Nu mai pot fi identificaţi, nu au fost cunoscuţi nici atunci. Nu se dispunea de tehnologia de astăzi. Dar că au existat, prin telefoane, personal sau prin interpuşi, nu mă îndoiesc. De aici, în mod cert, din această presiune constantă, insidioasă, s-a născut teama procurorului Ion Ungureanu. Pentru că nu se temea de nimic altceva decât de necunoscutul de lângă el. De aici, presupun, modul în care mi-a dat, în faţa uşii  sacoşa cu fotocopiile, dorind să nu fie văzut sau ştiut de către nimeni.

Cercetarea a durat destul, procuratura nu se ocupa numai de „dosarul” Preda, dar nu s-a găsit nimic care să ducă acolo unde se aşteptau foarte mulţi. Nu ştiu dacă cineva a văzut „notele de lectură” sau dacă acestea au existat. Oricum, Mariana Şipoş nu s-a gândit la aşa ceva. Pentru că ea căuta numai ceea ce dorea să găsească. Iar Ion Ungureanu găsise ceea ce nu se dorea să se afle: Marin Preda avea foarte puţini prieteni adevăraţi, era îngăduitor cu cei care pozau ca prieteni, neîncrezător în efuziunea femeilor de care nu se putea lipsi, curios să descopere ceva nou, indiferent ce şi de unde, rezervat, suspicios, incomod în relaţiile cu unii oameni, pe care-i măsura cu cumpăna bunului simţ de acasă, sincer în tot ceea scria sau gândea să scrie, şi deloc răzbunător.

 Lucruri pe care nu le-a aflat din lectura manuscriselor, ci, întorcându-se la cărţile acestuia, pe care le avea acasă, în bibliotecă, unele cu autograful autorului. Fapt  care mi se datorează. Şi mă explic. Nu pentru mine, ci pentru portretul şi  memoria sa.

Avusesem un proces, prin anii 70, primul şi ultimul înaintat de mine, la Judecătoria Sectorului I, prin care ceream evacuarea chiriaşului din casa pe care o cumpărasem fără s-o văd, cea în care locuiesc şi acum.

Chirurg, în echipa de medici care se îngrijeau de sănătatea lui Gheorghiu Dej, doctorul fusese, ori pretindea că fusese ilegalist, avea multe medalii şi ordine, ceea ce-i dădea dreptul la mai multe camere decât îi ofeream eu, venit de la o garsonieră din Drumul Taberii, la două camere în 1 Mai, în apartamentul lui Ben Corlaciu care plecase la trei, la Radu Boureanu, plecat din Foişorul de Foc, la patru, în Vatra Luminoasă. În garsoniera mea din Taberii venise Vera Lungu, dintr-un subsol, din Spiru Haret, unde  s-a instalat Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea. Omul care ne înşirase astfel, unul după altul, era Marin Rădoi, un om brav şi drept, secretar de partid la Municipiu Bucureşti.

M-am dus la tribunal cu legile citite, convins că aveam dreptate, apărându-mă singur. Nu cum se purta pe atunci, ceea ce a făcut ca una dintre judecătorese – Gabriela Gaşpar – să mă atenţioneze că aduc injurii completului, fiind pasibil de pedeapsă. Mi-au tremurat picioarele şi la termenul următor am apărut cu avocatul Mihai Tănăsescu, recomandat de procurorul Ion Ungureanu, de loc din Gorj, din Arcani, de lângă Peştişanii lui Brâncuşi. Dumitru Popescu, procurorul şef era tot din judeţul nostru, cred că din Bălăneşti.

Cu toate pledoariile lui Mihai Tănăsescu, din Vâlcea, procesul meu a durat cât îngăduia Codul de procedură, până la un recurs în supraveghere şi suspendarea executării deciziei de evacuare. Chirurgul Arnăuţescu, chiriaşul, avea pile politice şi o nevastă, a treia, foarte fierbinte. Timp suficient pentru a mă împrieteni cu Ion Ungureanu şi a face schimb de prieteni: doctori, scriitori, pictori, mecanici auto, zidari, sobari, etc. O prietenie fără nimic altceva. Pur şi simplu, ne simţeam bine împreună. E drept, datorită mie a început să citească literatură şi să-şi dorească să aibă cât mai multe cărţi de scriitori români cu dedicaţia şi autograful acestora. De câte ori avea loc o şedinţă sau o adunare la Casa Scriitorilor, ori o prezentare de librărie, se pregătea din timp, mă întreba cam cine cred eu că o să fie prezent, îşi procura volumele şi mă ruga să fiu de faţă la respectiva manifestare pentru a-i dau ajutorul necesar. Cu timpul, dorinţa a devenit patimă, adăugându-i şi pe cea de avea lucrări de artă de la pictori în viaţă pe care-i, începând cu Viorel Mărginean, îi vizita în atelierele lor. Vroia să-i facă „zestre” unei nepoţele la care, neavând copii, ţinea ca la ochii din cap.

Provincial, într-o zi, mi-a un tabel cu gorjeni (importanţi) strămutaţi în capitală, care se reuneau odată pe săptămână, la Hanul lui Manuc, într-un fel de asociaţie ilegală, descoperită oportun de colegii de la Securitate şi desfiinţată prompt.

 Prin biroul lui Ion Ungureanu au trecut Tita Chiper ( Probleme de moştenire, Ivasiuc) Mircea Iorgulescu ( O crimă în Ploieşti), Cezar Ivănescu (Dosarul Nicolae Labiş), Viorel Mărginean ( Proprietatea casei din Aviator Stănescu), Eugen Simion (Accident de maşină la intersecţia Lemnea- Calea Victoriei), Ion Lăncrănjan, etc. Lăncrănjan venea de la mare, fără grabă, dar în Voluntari, un puradel pe bicicletă, ţâşnind dintre blocuri, a rămas sub roţile Fiatului 124. Toate constatările– viteză, vizibilitate, alcoolemie, declaraţiile martorilor - îi erau favorabile dar Lăncrănjan s-a prăbuşit. Nu mai dormea, plângea tot timpul şi s-a hotărât să dea familiei o sumă frumoasă – ţiganii îl vizitaseră de două ori, acasă, în Drumul Taberii – pentru a-şi răscumpăra nevinovăţia. Ne-a costat mult, mai ales pe Ion Ungureanu, să-l convingem  că făcea o tâmpenie: însemna că-şi recunoaşte fapta: omor din imprudenţă.

Alte cazuri: Doamna doctor Sofia Ionescu se afla în pericol de a-şi pierde lucrul la care ţinea cel mai mult. Cineva avea nevoie de picturi de valoare şi unele se aflau în colecţia sa, adunată împreună soţul său, Ionel Ionescu, între timp decedat. Neurochirurg ca şi domnia sa, ca şi Constantin Arseni, colaboratori, cu toţii, ai lui Dimitrie Bagdasar. Toţi veniţi din Moldova, echipa de aur a ştiinţei şi practicii neurochirurgiei.

Domna Sofia, prima femeie neurochirurg de la noi, specializată în operaţii pe măduva spinării şi creier, toată viaţa trăită în spital, trebuia să justifice provenienţa colecţiei – moştenire, bonuri, chitanţe, consignaţii –, pentru fiecare lucrare. Fragilă, ca un înger, gata să se arunce pe fereastră, din apartamentul pe care-l avea în Bulevardul Magheru, colţ cu Vasile Conta.

Procurorului Ion Ungureanu i-a trebuit ceva timp – rugămintea ajunsese la el datorită lui Viorel Mărginean – pentru a dezlega firele. Trebuia găsită sursa răului. L-a găsit, a tăiat firele şi doamna doctor a trăit fără griji din partea aceasta.

A fost rândul profesorului Constantin Arseni. Gândise, desenase şi construise o aripă întreagă  - blocul operator – la Spitalul Gheorghe Marinescu. Intr-o dimineaţă, a luat paltonul şi chipiul portarului, trimiţându-l acasă. După amiază i-a chemat în cabinet pe colaboratorii săi, şi a scos din buzunarele adânci un porcoi de bani: - Număraţi-i voi. Eu de azi încolo vreau să fiu portar. Intransigent, integru, cu un dispreţ manifest pentru oligarhia comunistă, o consultase pe Tovarăşa, la Spitalul Elias – în urma accidentului de lângă Otopeni -, asigurându-l pe Tovarăşul că nu-i nimic grav. In câteva zile a primit din Franţa, un scaner cât o cameră, pe care nu ştia nimeni să-l mânuiască. Îl ceruse în timpul consultării Tovarăşei; puţin neortodox, dar oportun.

Şi a venit şi răsplata: i s-a aranjat un flagrant şi Ion Ungureanu s-a trezit cu profesorul Arseni în birou, adus de doi „miliţieni”.  I-a invitat afară şi a rămas numai cu profesorul şi plicul: - Domnule profesor, îmi pare rău, dar nu vă pot ajuta cu nimic. – Ba poţi, lasă-mă să dau un telefon. L-a dat şi-au stat de vorbă preţ de o jumătate de ceas, când au apărut alţi „miliţieni”: - Domnule profesor, am venit să vă ducem unde doriţi, acasă sau la spital. – La spital, băieţi... La capătul firului telefonic fusese Ion Gheorghe Maurer.

            Fără să fie, să zicem un Colombo, procurorul Ion Ungureanu era un excelent „meseriaş”, la care se apela de multe ori. Odată a fost chemat la Gheorghe Bobocea, Procurorul General al Republicii. – Te duci la Aninoasa, află cine a furat cauciucurile de la autocamioanele gigant. Îl scoţi din pământ şi-mi raportezi imediat, să-i pot raporta şi eu tovarăşului Dăscălescu. S-a dus, a văzut camioanele care transportau şisturi bituminoase pentru termocentrala de la Aninoasa - unul era pe butuci - şi a raportat: - Să trăiţi, n-a furat nimeni. A fost pus să caute mai departe şi fiindcă tot timpul raporta că nimeni, absolut nimeni, n-a furat cauciucurile, a fost chemat el însuşi la raport: - Nu, nu le-a furat nimeni. Cine să fure nişte roţi de 3 metri în diametru, cauciuc masiv, de patru tone în greutate? Ce să facă cu ele? Erau primele camioane gigant, lucrate la Mârşa, lângă Sibiu, capabile să transporte până la 120 de tone. Urcau toate dealurile, cu 5000 cai putere în fiecare roată. Când se strica una – o uzină de kilowaţi – oamenii o înlocuiau cu alta, de la alt camion. Astăzi, am aflat prin Internet, Aninoasa e o ruină, un dezastru splendid, jefuit. Cu foloase gigantice, de către politicienii locali şi liderii de sindicate , prin zeci de firme căpuşă. O minune a naturii, în măsură să hrănească o ţară.

            Singurul manuscris, din cele preluate la Procuratura Municipiului Bucureşti, care nu s-a fotocopiat, a fost Jurnal foarte intim, rămas, sub cheie, la procurorul şef. Într-o zi Ion Ungureanu m-a rugat să trec pe la el, acasă (strada Judeţului), după amiază, şi  să-mi aduc şi aparatul de fotografiat, cu două rolfilme sensibile.

            M-am dus. Înghesuit pe o măsuţă, printre cărţi şi tablouri, Ion Ungureanu copia de zor, cu pixul, paginile din Jurnal foarte intim. Mi-a dat şi mie o parte, să terminăm mai repede, iar la sfârşit, cu filme chinezeşti de 400 ASA, am fotografiat textul. Astfel, originalul s-a întors la loc şi a fost predat, odată cu celelalte manuscrise. Nu a rămas la copist, cum l-a văzut Cristian Teodorescu, la microscopul lui cu lentile aburite rău.

            Nu ştiu ce a crezut Ion Ungureanu despre moartea scriitorului Marin Preda. Am păstrat fotocopiile, textul transcris de mână şi fotografiile după Jurnalul foarte intim, într-un dosar, pierdut cu grijă printre altele, gândindu-mă cum s-ar putea folosi. N-am găsit nimic; textul ducea imediat la Preda. Ne-aveai cum să spui că l-ai descoperit precum manuscrisele de la Marea Moartă, într-o peşteră din deşertul Iudeei şi să-l publici fără drepturi de autor la Editura Herald...

            Am luat dosarul cu mine, la Madrid, numai din teama că ar putea să dispară, cum mi-au mai dispărut şi altele. L-am deschis după câţiva ani, constatând că bătrâneţea intrase în el. L-am rugat pe Gheorghe Dumitru, portar la Ambasadă, să fotocopieze... fotocopiile, la xerosul nostru, întărind scriitura lui Preda şi tocându-le – aveam şi un aparat pentru aşa ceva - pe primele. Era foarte priceput, a făcut treabă serioasă, iar l-a sfârşit, nu s-a sfiit să observe: - Aveţi un lucru de mare valoare...

            Textul din Jurnalul foarte intim se conservase mai bine. L-am încredinţat Silviei Frunză, să-l dactilografieze. Persoană de încredere, studentă pe atunci la Universitatea Juan Carlos. Astăzi, Silvia Marcu (a revenit la primul ei nume) e profesoară universitară la Madrid şi autoare a unor cărţi precum Un puente latino sobre Europa – Un pod latin peste Europa. Nu cred că maşina ei de scris se află în fişele Miliţiei de altădată. A mea se află, ori se afla. Oricum, aveam autorizaţie. Dar de scris, scriu şi acum cu mâna. Scrisul de mână mă implică direct în literă, gândul trece printre degete dus de cerneală, lăsându-mi răgazul să-l schimb sau să-l întregesc.

             Am revenit din postul de ambasador – o pedeapsă – chemat la Bucureşti – altă pedeapsă -, îndată ce s-a instalat la Cotroceni Emil Constantinescu. Prin telegramă cifrată, semnată de Adrian Severin, trebuia să-mi fac bagajele în zece zile.

            Am adus cu mine şi dosarul Preda. Şi-am socotit că trebuia să-l restitui cuiva în măsură şi drept să-l primească: lui Eugen Uricaru, preşedintelui Uniunii Scriitorilor. A rămas surprins, aproape mut, şi mi-a dat o maşină, a Uniunii, să mă ducă acasă, în Gorj.

            Eugen Uricaru răspundea pe atunci şi de Cartea Românească, era director la Radio cultural şi, de asemenea, la Ziua literară. A socotit el că era locul cel mai potrivit unde să ajungă întregul material Preda. „Prologul” lui Agopian m-a mâniat, iar faptul că nu mi s-a plătit nota prin care explicam foarte clar de unde era posesorul dactilogramei, mi-a sporit mânia. Eugen Uricaru mi-a răspuns prin scrisoare olografă: 

Scrisoarea lui Eugen Uricaru

Stimate domnule Darie Novăceanu, cu părere de rău trebuie să vă dau dreptate. Am greşit, forţat de împrejurările locale, crezând că voi avea posibilitatea să onorez contribuţia Dvs. la Ziua Literară. Înţelegând întru totul amărăciunea Dvs. mă grăbesc să-mi cer iertare. În contul Dvs. se află 3 milioane lei, ceea ce reprezintă 50% din totalul onorariilor pe care Z.L. le plăteşte pe număr.

            Ţin să vă asigur că moştenitorii lui Marin Preda au primit drepturile de autor pentru fragmentele publicate. In ceea ce priveşte iniţiativa d-lui Eugen Simion de a publica un volum, nu am nici un amestec şi nu mă priveşte. (...)

            Un singur lucru nu făcuse Ziua Literară: mi-a trimis banii fără să aplice impozitul. Secţia Financiară m-a descoperit şi m-a somat prin scrisoare să-l achit. Intre strada Roma şi Calea Griviţei am făcut trei drumuri, cu taximetru, cheltuind tot câstigul.

Eugen Simion a făcut un lucru extraordinar, a citit tot materialul şi pe cel primit din alte părţi, editându-l sub titlul Marin Preda- Jurnal intim. Carnete de atelier. A procedat corect, suprimând adverbul foarte, lăsându-i pe vânătorii de animale inexistente fără obiectul muncii.

Automobilui lui Marin Preda- Fiat 1500

  O pot face acum, plecând de la datele inedite pe care le-am mărturisit acum. Viaţa ca o pradă. Şi noi, după treizeci şi doi de ani, încă nu am învăţat să trăim fără Marin Preda, cel mai iubit dintre pământeni.

Madrid, 8-21 mai 2012.

© Toate drepturile reservate.