Acasă la Grigore Cugler

Pe Grigore Cugler, înstrăinat de spaţiul şi timpul românesc, aveam să-l cunosc în toamna lui 1969, tocmai la Lima, oraşul unde nu plouă niciodată şi nici nu-i nevoie, pentru că iarba şi arborii culeg din aer fluvii întregi de vapori pe care Pacificul îi produce la ţărm, desalinizaţi şi pe degeaba, în turbinele submarine ale curentului Humboldt.

După întâmplări care nu-şi au locul aici, ajunsesem la Lima graţie  lui Mario Vargas Llosa, cunoscut la un congres al scriitorilor sud-americani, din Santiago de Chile. Prezentat uni­versitarilor Antonio şi Jorge Polar, aceştia mă prezentaseră lui Jose Maria Arguedas, marele romancier al Anzilor, care mi-a propus două charlas (conferinţe) literare la Casa de Cultură, al cărei director era. O clădire colonială impresionantă, cu cori­doare largi, cât un bulevard, puţin vizitată, datorită credinţei că foştii stăpâni, dispăruţi în mod misterios, reveniseră sub formă de stafii, pocind, selectiv, păcătoşii.

O lectură din poezia română - niciodată nu am citit numai din poezia mea - urmată de o panoramă grăbită de istorie literară, unde am vorbit mai mult de perioada interbelică.

Descoperisem, la congresul din Chile, că nu era deloc potrivit să tratez epoca realismului socialist. Invitat la tribună, să spun ce ştiu, spusesem ceea ce credeam că se cuvine, termi­nând cu „de aceea, în loc de realism socialist, eu prefer un socialism realist". În replică, romancierul Igor Barudzin a repetat opinia lui Francisco Coloane: „România e o ţară degenerată", fiindcă îl primise, la Bucureşti (9 august) pe Richard Nixon...

La Lima, veghiat de fantome, Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu sau Panait Istrati, îmi îngăduiau mai multă libertate şi suficiente subiecte de interes.

La sfârşitul „panoramei", am lăsat spaţiu de dialog, rezistând asaltului celor curioşi, până când, din mijlocul asisten­ţi, s-a ridicat un bărbat în vârstă, elogiindu-mă şi sfârşind prin a mă întreba dacă ştiu ceva şi despre un roman, intitulat Apunake. Ştiam. Tudor Vianu îmi dăduse permis la Sala specia­lă de la Biblioteca Academiei, unde se aflau astfel de cărţi, greu de găsit altundeva. L-am evocat pe Apunake şi Kematta, nunta şi multele peripeţii absurde prin care au trecut, invocând texte afine din literatura noastră de avangardă. Prima din Europa, am conchis, datorită lui Urmuz, pentru că în astfel de scrieri poţi să spui tot ce vrei, mai ales ceea ce în realitate nu există. Şi am încheiat la modul cel mai nefericit, cu câteva cuvinte despre autor, „un anume Cugler. Grigore Cugler, dispărut de mult, probabil mort." - Ni hablar, camarada, no estă muerto. Yo soy Grigore Cugler, mi-a replicat oponentul pe un ton uşor iritat, repetând cele spuse într-o românească perfectă: Nici vorbă, tovarăşe, nu a murit. Eu sunt Grigore Cugler, lăsând  să-i fie privit, din faţă şi profil, chipul de medalie, ca de împărat roman.

Am coborât de la pupitru şi ne-am îmbrăţişat, emoţia cuprinzându-i pe toţi cei prezenţi, asemeni vaporilor fabricaţi de apele oceanului.

Cu oricâtă imaginaţie, între fantomele care bântuiau peste tot, nimeni nu putea găsi un final mai frumos pentru con­ferinţele mele de la Casa de cultură din Lima.

Grigore Cugler era cunoscut şi iubit aici, dar nimeni nu ştia că era autorul uluitorului Apunake, aşa cum nu ştiam eu că, la sfârşitul concertelor Filarmonicii Naţionale, melomanii îl rechemau la rampă şi nu se potoleau decât în clipa când reapă­rea cu violoncelul, dăruindu-le suplimentul cuvenit. Compozitor apreciat de Enescu, stăpân pe toate instrumentele de coarde, după retragerea din diplomaţie şi instalarea la Lima, violoncelul devenise copilul său de suflet cel mai iubit.

Ni s-a deschis un coridor viu şi am ieşit, la braţ, în aplauze, pierduţi şi regăsiţi.

Cărţi româneşti, precum cele de la Academie, icoane vechi, scoarţe moldoveneşti, cu boboci de trandafiri aprinşi într-un cer înnoptat, obiecte de artă precolumbiană... Totul într-o ordine studiată pentru ca fiecare să-şi trăiască timpul lui, în acelaşi spaţiu, împreună cu timpul celorlalţi.

Oprită la firul ierbii, fără etaj, casa lui Grigore Cugler era o corabie abia sosită din larguri, legată la ţărm, definitiv, de odgoanele lianelor, ascunsă sub vegetaţia tropicală. Soţia sa, doamna Ulla Gerda, îşi asumase conservarea, instalând între două ferestre, pe o măsuţă înaltă, o altă corabie, cu patru catar­ge, toată din argint. - E nava amiral, mi-a explicat gazda. Ulla Gerda e fiica lui Torsten Dyrssen, căpitan de marină, iar tatăl lui a fost amiral al marinei regale suedeze, a adăugat, lăsându-şi un braţ pe umărul soţiei, înconjurată de cele două fete care pără­seau copilăria, pline de pistrui. Două făclii iluminând picturi, fotografii şi desene mici, întoarse din caricatură pentru a sfida figurativul. Opere ale aceluiaşi Cugler, pasionat de orice lucru bine făcut. Personaje, în acest caz, extrase din basmele noastre şi pedepsite să devină viniete, în cărţi cu paginile albe.

A urmat cina şi întrebările. Asalt neîntrerupt, schimbat în funcţie de răspunsurile mele, amendate prompt cu amănunte ţinând, exclusiv, de amintirile amfitrionului.

Aproape nimic despre diplomaţie, nimic despre politică. Numai literatură, în mod deosebit despre avangardă. Nume pe care le ştiam, oameni pe care-i cunoşteam, cărţi pe care nu le citisem, dar se aflau în rafturile bibliotecii. Cugler străbătea Bucureştii săi, intra în cafenele, în redacţia Vremii, sau se oprea la colţul unei anumite străzi pentru a se întâlni cu Saşa Pană, Vinea, Vianu sau Eugen Ionescu.

S-a vorbit numai în română, cu pauze în care cuvintele erau de prisos.

Intr-un astfel de moment, am simţit cum casa începea să-şi încline pereţii. - Nu, nu-i nici un pericol, e Bradu - m-a liniştit gazda. Vino să-l vezi. M-a condus în grădină, unde, într-adevăr, se clătina un brad falnic, cu braţele întinse sub toată casa.

Ne-am aşezat alături, la o masă din marmură şi fier forjat, aşteptând desertul.

- Are s-o răstoarne [casa], mi s-a plâns Cugler. Am anunţat peste tot şi am cerut să vină să-1 taie, am dat până la o mie de dolari. Vin amatorii, se uită la el şi pleacă. Nimeni nu ştie cum l-ar putea prăvăli, fără să dărâme casele din jur.

Am privit minunea aceea verde, de peste o sută de ani, şi mi-am amintit că diurna mea, pentru o lună de călătorie, fuse­se (nu mai era) de 37 de dolari. (La Bucureşti nu am putut justi­fica 6, şi i-am plătit Băncii Naţionale de cinci ori valoarea la cursul oficial.) - Eu m-aş angaja la jumătate din preţ, dar nu mai am când. Aveam soluţia, i-am spus cum s-ar putea tăia catargul acela, deşi era un păcat. - Eşti de la munte ? - Da, dar din Parâng.

A doua zi, seara, am zburat spre Europa, cu Air France. La cursa următoare, avionul acela şi-a pierdut un motor în Paci­fic, aproape de Venezuela. Despre Bradu nu am mai aflat nimic, niciodată.

Prin 1997, rechemat în ţară de la Madrid, lucram în Direcţia pentru Românii din Străinătate. Coincidenţele te pot zăpăci: ambasadorul nostru de la New York, cel care cândva, într-un zbor nocturn peste Balcani, ţinuse in braţe sicriul lui Titulescu, răpit dintr-un cimitir din Geneva, se întâlnise cu Margarita Cugler-Helling, angajată la Naţiunile Unite. 

La mormântul scriitorului

      

Moştenitoarea dorea să recupereze literatura tatălui, iar eu răspundeam de românii din America de Sud şi trebuia să procur textele. Colegii m-au privit cu scepticism, dar nu mi-a fost greu: Ştefan Andrei mi-a dat fotocopia din Apunake şi alte fenomene, editată de Vatra şi nu de Vremea, greşală a greşiţilor. Şi-am adăugat Cartea de bucate, pe care mi-o dăruise Grigore Cugler, la Lima.* Am şi acum un exemplar, din care citez, reţeta pentru Colţunaşi cu steregoaie: „Steregoaia creşte în Bucegi. Dacă n-ar creşte, ar fi o mare pierdere pentru bucătăria românească. Alegem câteva frunze mari şi înfăşurăm cu ele, pe dinafară, cratiţa în care vrem să gătim. Apoi gătim. Când mâncarea e gata, tăiem în pătrate trei capete de acuzaţie şi unul de prisos. Adăugăm, în momentul când servim, buchetul de care am vorbit mai sus. Cu o strângere de mână şi o privire languroasă poţi cuceri femeia care te doreşte. Pe cea care o doreşti tu, nu o poţi cuceri cu nimic.", etc., etc.

Steregoaia din Parâng se foloseşte ca şi cea de la Humuleşti: vindecă râia caprelor. Şi n-am uitat: într-o fiertură de rădăcini de steregoaie, mama punea, seara, boabele porumb pe care, a doua zi, în urma plugului, eu le puneam în ciuburile din brazdă – între cinci şi şapte – acoperite cu mâinile. Prudente, dăunătoarele – cârtiţe, coropişniţe, şoareci, ciori, vecini – nu se atingeau de boabele acelea. Şi aveam porumb frumos pentru fiert, copt şi măcinat...

*  Notă. Tot atunci mi-a dat şi alte texte – Concert, Proiecte,  Cartea uitărilor şi Prolog în faţa cortinei – despre care nu ştiu nimic. Nu se află în volumele mele de aici, din Madrid, iar ediţiile din ţără le cunosc din referinţele lui Şerban Axinte – Grigore Cugler, prin literatură de unul singur – Cuvântul, decembrie 2008 – ianuarie 2009. O reproduc pe ultima, alături de Cartea de bucate.  Pe aceasta am tradus-o – pentru cititorii mei de aici şi de peste tot - în spaniolă, adăugându-i un scurt prolog. Ca o provocare.

Prolog în faţa cortinei

Dulce şi cleioasă ca o baclava, podoaba exclusivă a unui Eden în care cenzura nu fusese încă introdusa, Eva aştepta.

Aştepta, fără nerăbdare, fără curiozitate, căci ştia ca timp avea berechet şi spaţiu cât lumea.

Stătea tolănită într-o rână, cu capul sprijinit în cot, la umbra unui mamifer de gresie şi tuf, ales ca model experimental pentru mamiferele viitoare.

Pe firmamentul incolor, soarele şi luna, nemişcaţi, şi în jurul lor o puzderie de stele, cenuşii ca argintul fără lustru, de-la o margine la cealaltă a zării.

Pământul, nebătătorit prin nici o parte, se vedea gălbui şi fărâmiţos ca tărâţele.

Din loc in loc, modeste colonii de plante fără identitate, întrerupeau cu lumina lor verzuie monotonia de colorit a peisaju­lui.

In stratul puhav de pe jos, trupul Evei, alb ca şi caşul nestors, lăsase întipărita urma formelor lui de prima necesitate, numite, în textele primitive, forme de mâna întâi.

Cine este deprins cu ritmul vieţii din zilele noastre, dictat de legea celui mai iute de picior şi a celui cu braţul mai lung, nu poate să-şi facă o idee exacta despre încântarea clipei de lunga durată, pe care o trăia astfel Eva, aşteptând în linişte, la  umbra mamiferului de gresie. Era ca şi când una din imaginile unui film cinematografic, oprit pe loc în desfăşurarea lui, ar fi rămas în proiecţie fixă pe ecran, pentru cine ştie câtă vreme.

Chipul Evei, în partea ascunsă sub mantia lucioasă a paiului de culoarea berii de Azuga, trăda o apatie de vacă sacră. In unele texte scrie: de bivoliţă sătulă.

Ţinea ochii pe jumătate închişi şi printre genele albicioase licărea sclipirea lor fixa cu gust de zahăr ars. Nasul, ceva mai turtit decât s-ar cere, îşi răsfrângea aripioarele străvezii ale nărilor, în căutarea unui confort momentan.

In jurul ei se adunaseră legiuni de insecte, reptile şi peşti, făpturi cu sângele rece, căci mersese vestea că Eva era singura creatură din Eden echipată cu încălzire centrală. Pentru moment însă, nici aceia nu funcţiona.

Eva aştepta, fără nerăbdare, fără curiozitate, sub lumina oarbă a singurătăţii, căci ştia că timp avea berechet şi spaţiu cât lumea. Din când în când, un tremur abia perceptibil făcea să i se înfioare cicatricea — unele texte spun pe şleau „tărăboanţa” — cum se înfioară felia de slănina când începe să o pătrundă fierbinţeala crescândă a tigăii.

„Aştept şi nu am nici o grabă”, chibzuia Eva, „dacă lucrurile se vor petrece aşa precum sper, cariera mea este asigurată. Daca nu, ce-o fi să fie! Istoria se repetă, deci mă pot cel mult alege cu încă o cicatrice, fapt care m-ar pune, odată mai mult, în capul listei femeilor celebre”.

Şi liniştită în această privinţă, Eva prinse sa surâdă, mai mult cu porii pielii de pe trup decât cu trăsăturile feţei, aşa cum obişnuia să facă dacă nu era nimeni pe aproape ca s-o vadă.