Victoria din Samotracia

Grecia, Günter Grass  şi  Marin Preda

Nici Marin Preda, nici Günter Grass un erau, în 1970, ceea ce aveau să fie mai târziu. Nici lumea de atunci nu era precum lumea de azi, dar era mai bogată, mult mai bogată. Nu peste tot, însă în Occident era atâta abundenţă, încât foarte mulţi nu mai ştiau cum să scape de ea. In Statele Unite, fructele putrezeau sub pomi pentru că fermierii nu aveau nici un interes să scadă preţurile şi, pe deasupra, să-i mai şi plătească pe culegători, iar în R.F. a Germanei, industriile făceau ca bunăstarea să nu mai încapă în paharele prea pline şi în băncile burduşite cu bani.

Preda cunoştea lucrurile acestea din literatură şi, ajuns la Viena, la o adunare scriitoricească, a fost surprins să constate că un anume Günter Grass, propăvăduia modestia, simplitatea tolstoiană, ca o protecţie cetăţenească a condiţiei umane împotriva prea plinului şi fericirii artificiale. Drept exemplu, îşi răsucea singur ţigările.

Preda nu spune ce nu ştie sau nu a citit şi nu-i preocupat de morală sau de justiţia universală. Pe vremea aceea noi beam „nechezol” până ni se umfla splina, iar Brazilia dădea foc la trenuri întregi de cafea, să nu scadă preţul mondial, în timp ce bancherii îşi ardeau şi ei prisosurile financiare.

Altundeva, în Mexic, se procedase la fel, din alte motive. In prima sa tinereţe, Octavio Paz a lucrat ca zilier la bancă, unde toată ziua număra bacnote. Număra, însemna şi lega totul în pachete, fiind plătit în funcţie de teancuri, teancurile respective fiind preluate şi trimise la crematoriu. Degradate din cauza trecerii din mână în mână, banca punea în circulaţie bacnote noi, păstrând pe piaţă aceiaşi masă monetară. Nu cum face azi Mugur Isărescu care, de când a descoperit polimerii, a umplut Carpaţii despăduriţi cu lei tineri, înmulţiţi ca iepurii, pentru ca purtătorul lui de vorbe-n vânt, Adrian Vasilescu, mai dihai decât Oracolul din Delfi, când economia scade sub nivelul mării, să ne asigure că leu pluteşte bine, sănătos. Un Apolo bătrân şi o Pitia mincinoasă.

Şi pentru că tot suntem în Grecia, lângă Olimp, pe când Marin Preda admira tabachera ţărănească a lui Günter Grass, la Atena Dimos Rendis asista la o scenă frumos povestită de Titus Popovici: un militar american din forţele NATO s-a oprit în faţa unui grec care vindea plăcinte abia scoase din cuptor. A luat americanul, a muşcat, a aruncat şi a făcut treaba asta de mai multe ori, clătinându-se din pricina prea plinului de alcool, dar fără să plătească. Grecul i-a vorbit cu buricul degetelor, iar americanul a scos o sută de dolari şi i-a lipit-o pe frunte. Grecul a luat bacnota, i-a dat-o înapoi, vârându-i-o în veston, a ridicat tava cu plăcinte fierbinţi şi l-a pocnit în creştetul capului, cu toată forţa şi deznădejdea.

Încântat de simplitatea şi modestia lui Günter Grass, Marin Preda îi schiţează portretul, întregindu-l cu observaţii la romanul Toboşarul, citit mai târziu, când dă şi peste o recenzie la Anestezie locală: „N-am citit romanul (...) dar subiectul şi ideea (...) m-au înveselit şi mi-au evocat figura scriitorului mustăcios pe care mi l-am închipuit agitându-se în continuare pe scena lumii lui, atrăgând atenţia, stârnind discuţii şi în cele din urmă, pe la şaizeci de ani, luând Premiul Nobel.”...

Preda s-a stins, de treizeci şi doi de ani trăim fără el. Günter Grass a fost recunoscut, în 1999,  cu Premiul Nobel, rămânând acelaşi, la aceiaşi simplitate, cu gravurile, romanele, nedumeririle şi neliniştile lui. Iar acum, când Occidentul nu mai ştie cum să împartă sărăcia ca să n-ajungă la toţi, se ridică, cetăţeneşte, împotriva bancherilor care-i jefuiesc până la scândură pe cei mai neputincioşi, începând cu Grecia, din spiritul căreia s-a născut Europa. Corabia rămasă de la Ulise. Cea în care au plutit argonauţii şi Iason, Orfeu şi Euridice, Egeu şi Tezeu, Hercule, Minerva (alias  Atenas), Mercur (alias Hermes), Enea şi Didona, Homer, Pericle, Euripide, Aristofan, Platon, Aristotel, Demostene, mai apoi Cezar, după aceea Shakeaspere şi Byron, mult mai târziu amiralul Churchill şi, în zilele noastre, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi marile concerne financiare. Fiecare cu insula sau insulele lui.

Günter Grass le ştie mai bine ca mine. Ultimul său poem, Ruşinea Europei, a făcut valuri peste tot, ajungând şi aici, în Spania, unde sărăcia nu-i mai puţină, ba, privită de mai multe ori, e mult mai urâtă.

In mod firesc, poemul a fost tradus, comentat şi ilustrat în toată presa, cu amănunte şi date noi despre agonia grecilor de astăzi. Rămâne de văzut dacă opinia lui va fi avută în vedere mai mult decât bălmăgelile unui economist precum Krugman, şi el un Nobel, sau decât ameninţările doamnei Cristine Lagarde care vrea să mute Grecia, fără greci, în seifurile FMI-ului.

Din păcate, nu ştiu germana, dar am încredere în germana lui Miguel Sáenz, care a tradus cam toate cărţile scriitorului din R.F. a Germaniei. Versiunea mea în română are la bază traducerea sa, „trădată” numai acolo unde el însuşi, am impresia, a fost mai puţin fidel originalului. Günter Grass face o mare economie de cuvinte, recurgând, când e vorba de spaţiu, la elipsă şi simboluri, iar când are în vedere curgerea timpului, alternând conjugarea, trecând de la persoana întâia la următoarele. Tot timp e şi Antigona, Cresus, ori Socrate.

Pentru marile valori de artă ale Atenei de demult – Pericle, Fidias, Praxiteles -, expoliate şi aflate la Londra, în British Museum, sau la Berlin, în Pergamo, nu reţine decât „bogăţia care împodobeşte hrăpăreţe muzee” – riqueza que adorna cuidados museos -, devenită pradă (botín). Faptul că o bună parte din aceasta nu a mai ajuns niciunde, îşi are semnificaţia sa: în perfectă coordonare a forţelor terestre şi maritime, la 25 septembrie 1687, amiralul veneţian Francisco Morozini şi comitele Otto Wilhelm de Könismark descarcă, din două poziţii, ghiulele a 23 de tunuri  şi patru mortiere asupra Partenonului. Ziduri, coloane, arhitrave, frize, metope statui – totul preschimbat într-un morman de ruine. Mai rămăsese în picioare, pe frontul dinspre apus, carul cu doi telegari de marmură al Victoriei fără aripi şi statuia colosală a lui Poseidon. Morozini a vrut să ducă prada la Veneţia, însă meşterii însărcinaţi cu desprinderea acestora, au fost nepricepuţi şi neatenţi: „..cei doi armăsari aprinşi de un foc ceresc, statua Victoriei plină de o graţioasă demnitate, toate acele capete d-operă neimitabili, surpându-se deodată de la o aşa de mare înălţime, se făcură praf şi fărâme pe pământ.” (A.I.Odobescu – Opere, vol. II, pag. 300 – ESPLA, 1955).

Gunter Gras -In faţa Europei

Romancier, poet, sculptor, gravor, pictor, Günter Grass ştia mai mult decât ştiu eu despre Acropole şi Partenon, dar ştie să reducă totul la esenţă poetică. După cum, pentru a vorbi despre trupele germane care au invadat Grecia, îi e de-ajuns să spună că soldaţii aceia îl purta în raniţă pe Hölderlin, iar pentru soldaţii de după – scena cu tava de plăcinte e memorabilă – menţionează doar coloneii toleraţi în calitate de aliaţi.

Criza pe care o îndură Grecia de câţiva ani buni, e de fapt criza Europei, mai puţin europă fără de Olimp. În acest caz, Günter Grass spune lucrurile pe numele lor adevărat, iar comentariul spaniol care însoţeşte poemul tradus de Miguel Sáenz, e foarte concis: În realitate, nu e vorba de ruşinea Europei, ci de lipsa de ruşine a acesteia.

Şi să nu ne amăgim. Şi noi facem parte din Europa, zona fără euro. Monedă pe care Grecia a preferat-o, în locul drahmei, la care înclină să se reîntoarcă. Întotdeauna grecii au ştiut să se întoarcă la ţărmuri. Noi, cu braconajul financiar dezmăţat, instaurat de Mugur Isărescu, şi cu peste 100 de miliarde euro, datorie la aceleaşi concerne ale Marii Finanţe care au sugrumat Grecia, nu vom avea, când va bate ceasul, unde să ne reîntoarcem. Decât în pustie.

Cred că lui Marin Preda i-ar fi plăcut poemul lui Gunter Grass, iar acesta ar fi încântat să cunoască schiţa de portret pe care Preda i-a făcut-o pe când nu avea Premiul Nobel. 

Madrid, 29 mai 2012.