Scânteia şi Adevărul - Biroul Redactorului Şef

Bună seara, stimaţi telespectatori

Veţi fi observat azi pe prima pagină a ziarului Adevărul că subsemnatul nu mai apar ca director şi veţi fi parcurs, poate, o Scrisoare către cititori'. Lucrurile se leagă, absenţa numelui meu motivând scrisoarea, singurul text din întreg ziarul pe care nu l-am citit înainte de a ajunge Ia tipar, dar pe care l-aş fi aprobat cu o imensă plăcere: prin conţinutul fals şi modul de redactare, este primul text care dovedeşte cu litere mari ceea de am refuzat să cred, timp de 15 luni deşi mulţi au tot spus-o şi au repetat-o prin pieţe şi pe ziduri: elanul comunist al unora dintre cei care au trecut din redacţia Scânteia direct în redacţia Adevărul nu s-a stins. Scrisoarea de acum este pentru mine proba definitivă că m-am amăgit crezând în schimbarea oamenilor: se schimbă toţi, mai puţin cei care nu vor.

Mi-ar fi uşor să demonstrez adevărul acestei scrisori, dar nu o fac pentru că doresc să aveţi timp pentru o seară plăcută şi mă limitez în a susţine că pericolele de care se tem redactorii acestui text sunt numai pretexte în tentativa, simţită de mine mai demult, a unui nucleu din conducerea ziarului de a-şi asigura întreaga conducere. Vor găsi pe cine să slujească - şi, eventual, de a obţine câştiguri mai mari şi mai puţin muncite.

Primele două lucruri pe care le-am spus, în ianuarie 1990, când am primit să-mi asum, împreună cu alţii con­ducerea acestui ziar, au fost că nu voi privi niciodată dosarul nimănui, mulţumindu-mă să-i privesc faţa. Orientarea ziaru­lui va fi de cotidian independent. Vom merge, am spus, pe firul apei, neaservindu-ne niciunuia dintre maluri, făcând ca acest ziar să fie al cititorilor şi nu al unui partid sau altă formaţiune politică. M-am ţinut de cuvânt. N-au existat şi nu există cum se susţine „factori ai puterii executive care vor să pună mâna pe cel mai răspândit cotidian al ţării". Dovadă e şi faptul că Frontul şi-a făcut presa Iui, numeroasă şi peste tot. Altă dovadă: cele mai precise şi îndreptăţite critici aduse guvernului sau celorlalte puteri au fost cele din „Adevărul", fiind, chiar dacă nu toate, singurele care au determinat schimbări de optică, de legi, de atitudini.

Cât priveşte cenzura, recunosc că am cenzurat elanul scânteist al unor redactori, începând de la titluri, materiale şi teme de lucru şi chiar de ortografie, dorind ca acest ziar să fie fără lozinci, fără mahalagisme, şi alte înjurături, oricât de metaforice, cu care ne delectează alte publicaţii.

în plus, am încercat să descurajez, începând din toamnă, un pericol pentru democraţia noastră, cel al formării unei formaţiuni politice izvorând din fosta dic­tatură, emanaţie a miasmelor acesteia, aeristă de unele eve­nimente politice recente şi de o criză economică deosebit de gravă, la care contribuim cu toţii, alături sau împreună cu guvernul.

Pe acest fond, acţiunea mitingistă de ieri din redacţia „Adevărul", pretextul fiind formula propusă de mine pentru privatizarea ziarului, singura care ar asigura independenţa ziarului, indiferent cât de independenţi am dori sau nu să fim noi.

Doresc să se reţină: sunt pentru privatizarea acestui ziar, a întregii economii, dar numai în condiţiile legii. Nu mă interesează cum s-au privatizat alţii, în condiţiile unor legi confuze sau ambigui, dar în cazul ziarului Adevărul nu am putut îngădui ilegalităţile. Pentru că ilegală a fost crearea în decembrie 1990 a unei întreprinderi mici, trezindu-mă că eram şi eu un patron, care n-a depus nici un leu capital social dar deschisese un cont în care primise 800.000 lei şi aştepta câteva milione din abonamente. Ilegală a fost după aceea societatea care deriva din ea, înliinţându-se cu numai 750 mii lei vărsaţi ca acţiuni, în condiţiile în care editarea ziarului pe o lună de zile, la actualul tiraj trece de 35 milioane.

Singura soluţie legală, în absenţa legii privatizării, este, din câte am înţeles, asocierea la capitalul de stat a capitalu­lui privat. Este formula pe care, în consult cu finanţele şi justiţia şi mulţi consilieri în materie, am oferit-o ieri după amiază ziarului Adevărul, la care s-a răspuns cu mitingul amintit, continuat cu o „grevă japoneză" şi pichete de pază la toate uşile.

Recunosc, a contribuit la aceasta o anume „secre- tomanie" a mea, izvorâtă din neîncredere şi posibilă dezin­formare privindu-i pe unii dintre membrii redacţiei. Pentru că dincolo de un nucleu fals democratic, nu pot să nu recunosc profesionalismul şi buna morală a multora dintre gazetarii de aici, nici contribuţia la calitatea ziarului, aşa
cum nu neg contribuţia personalului auxiliar şi de adminis­traţie. pus sub presiune şi inhibat în voinţa sa de nucleul amintit, cel care m-a alungat ieri cu huiduieli din redacţia ziarului, unde m-am umilit 15 luni ca să-i spăl pe obraz, 15 luni când tocmai pentru a-mi dovedi independenţa şi slu­jirea adevărului, am refuzat să primesc salariu şi am primit, conform legii, numai acordul pentru ceea ce am scris, une­ori zi de zi.

 Nu cer prin aceste cuvinte, precum acest nucleu, sprijin presei noastre sau presei de pretutindeni. Cer doar să se informeze corect înainte de a-i forma opiniile. În schimb, cer factorilor cu răspundere directă protecţia nemijlocită a ziaru­lui, în sensul editării lui pe mai departe, cu toţi cei care vor opta să lucreze, fără a-i influenţa orientarea de până acum, pe care o consider cea mai independentă cu putinţă. Pentru că lucrul cel mai greu, în actualele condiţii, este să-ţi păstrezi echilibrul, valoarea de cumpănă.

Cer organelor în măsură să asigure această protecţie, considerând aceste cuvinte ca scrise - cum şi sunt-, amintindu-le că în istorie s-au prăbuşit şi se vor prăbuşi toate imperi­ile posibile, important fiind ca în viaţă să nu se prăbuşească imperiul adevărului. Vreau să-i asigur pe cititori, că indife­rent soluţia cazului, nu-mi voi modifica atitudinea de până acum. Dacă marţi vor ţine în mâini un ziar „Adevărul" având altă conduită, altă orientare, acela nu se va face sub răspun­derea mea. Vă mulţumesc.

(Text citit de Darie Novăceanu la Televiziunea Română, în cadrul telejurnalului de seară din ziua de 30 martie 1991)

Motivaţie: rezistând încă pe baricadele tipografiei virtuale, Corneliu Leu a publicat acest text, cerându-mi un cuvânt de introducere. I l-am promis, l-a aşteptat, dar nu am putut să-l scriu atât de repede. Abia acum am reuşit să-l adun. Îi dau drumul ìn acelaşi spaţiu infinit al văzutelor şi nevăzutelor, carele pentru noi, oamenii....

Madrid, 10 iunie, 2012

Confesiunile unui învins de huligani

Scânteia - Pictură de Artachino

Cei care n-au cunoscut, în mod direct, potopul fărădelegilor care s-au abătut peste noi în primii ani după aşa numita revoluţie din decembrie 1989, nu mai pot înţelege conţinutul şi sensul exact al acestui Bună seara, stimaţi telespectatori, fiindu-le greu să dea crezare celor ce le-au trăit, în mod nemijlocit, resemnaţi şi nedumeriţi. Mai ales că cei care le-au săvârşit, la modul propriu, au avut grijă – şi timp suficient - să-şi şteargă urmele, transformând jaful în averi moştenite de la străbunici şi funcţii administrative, sau – după mărimea ticăloşiei – preschimbându-le în scaune la guvern şi fotolii parlamentare. Cele mai râvnite – fotoliile – pentru că îţi îngăduie să legitimezi fărădelegile comise şi să legiferezi altele noi, beneficiind de drepturile şi privilegiile pe care ţi le conferă coşciugul blindat al imunităţii. Exact aşa cum procedau primii tâlhari din istorie, adăpostindu-se în temple şi cum aveau să procedeze şi următorii – şiruri nesfârşite - , retrăgându-se, în biserici, printre sfinţi şi evanghelişti.

Eu însumi, la lectura de acum a textului, îmi dau seama că, deşi cunoşteam bine ravagiile potopului, nu am fost mai clar şi mai ferm, neapreciind, în context general, dimensiunea reală a consecinţelor, deosebit de grave ale nenorocirii de care fac vorbire.

           Deosebit de grave, căci dacă până atunci, nedreptăţile, abuzurile, jafurile şi furturile la lumina zilei distruseseră parte din economia, industria şi, mai ales, din comerţul şi agricultura ţării, acum se trecea la asaltul asupra cuvântului, asupra presei, a dreptului la opinie şi liberă exprimare. Se urmărea, în primul rând, controlul informaţiei şi strangularea ştirilor care denunţau nelegiuirile de tot felul, iar mai apoi influenţarea opiniei publice în favoarea intereselor proprii.

Astfel, prin însuşirea ziarului Adevărul şi alungarea mea de la conducerea acestuia de către o clică de pungaşi din propria casă - Dumitru Tinu, Viorel Sălăgean,Cristian Tudor Popescu, Sergiu Andon, Ion Lazăr, Corneliu Cârlan, Magdalena Boiangiu, Constantin Pârvan, Irina Dimiu, C.S.Stănescu, Corina Drăgotescu, Nicolae Militaru, etc -   ajutaţi de alta, din afară- Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Severin, Teodor Stolojan, Victor Babiuc, Andrei Pleşu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Petru Vonica, Iulian Nestor, Manea Drăgulin, Nicolae Cajal, etc. -  politica proastă, corupţia şi injustiţia se puteau manifesta în voie, nestingherite, imperiul adevărului (şi dreptăţii) scufundându-se, treptat, în marea tuturor nemerniciilor.

            Nu-mi reproşez şi nu retrag nimic din cele spuse atunci, în prima şi ultima mea apariţie la Televiziunea Română. În schimb, pentru lămurirea lucrurilor, adaug câteva amănunte, care explică şi altele, întâmplate de atunci până azi - lucrurile vin de se leagă -, când din economie, industrie, comerţ, agricultură şi, în general, din patrimoniul naţional, nu mai avem decât ceea ce se află sub controlul strict al Corupţiei. Ceea ce înseamnă că am rămas numai cu ce îi scapă printre degete, tot ce am avut, al nostru, trecând în buzunarele politicienilor, sau dincolo de fruntariile ţării, în buzunarele cu fermoar elveţian ale marii finanţe, afaceriştilor şi mafiilor internaţionale.

            Amănuntele pe care nu am putut să le spun atunci, în acel Bună seara, stimaţi telespectatori, azi nu mai sunt aceleaşi; şi-au schimbat şi fondul şi forma. Parte din ele, aşa cum au fost, se află în Naufragiul piraţilor, o carte scrisă zece ani mai târziu, pe care toţi editorii cărora le-am oferit-o, au refuzat-o, lăsându-mă să-mi explic singur motivele. Ceea ce nu mi-a fost greu deloc, având în vedere că, între timp, Corupţia a reuşit să aducă România pe pragul dispariţiei. Fapt recunoscut peste tot, de aproape toată lumea. Mai puţin de cei care au dus-o pe acest prag. Suntem a doua cea mai săracă ţară din Europa şi cea mai coruptă dintre toate. Astfel ştim unde am ajuns, dar nu de unde am plecat, pentru că tot Corupţia, dispunând de acum, la discreţie, de toate mijloacele de control şi manipulare a opiniei, s-a grijit să nu fie rostite  numele şi pronumele celor ce ne-au dat brânci pe drumul disoluţiei naţionale.

           

În martie 1991, nu puteam spune că în ajunul alungării mele de la conducerea ziarului, Corupţia îmi trimisese în plic, la birou şi acasă, două gloanţe – calibru 7,65 - , înfăşurate în mătase roşie, ca de steag, dându-mi să înţeleg că pistolul, identic celui cel asasinase pe generalul Vasile Milea, se afla în toc, la centură, cu piedica ridicată.

            În martie 1991, asaltul asupra ziarului Adevărul fusese pregătit din vreme, cu multă grijă, eu însumi, din naivitate şi prea multă încredere în oameni, deschisesem porţile cetăţii, precum Roma lui Atila. Nu am spus acest lucru, pentru că, deşi în faţa tâlhăriei la care fusesem supus, mai aveam încă speranţa unei reveniri la normalitate.

În martie 1991, mai credeam în instituţiile statului, în oamenii îndrituiţi să le conducă şi în legile noi, menite să le înlocuiască pe cele vechi. Insuficiente sau ambigui, erau, totuşi, legi emanate de la primul Parlament ales de noi, în mod liber şi democratic, şi recunoşteam în alcătuirea lor această libertate şi democraţie, altele decât cele dinainte.

            Nu-i deloc uşor să construieşti o casă nouă, în locul celei vechi, şi nu-i nici o plăcere, exact când ai terminat-o, să fii obligat să pleci din ea pentru ca alţii, care nu    te-au ajutat cu nimic, s-o ocupe cu forţa, ca nişte huni, schimbând doar broaştele de la uşi, înstăpânindu-se pe un bun care nu era al lor şi dând un rând de chei Corupţiei.

            În martie 1991, nu cunoşteam aproape nimic din ce ştiu acum şi, mai ales, nu ştiam că ceea ce cunoşteam nu era ceea ce se spunea că este. Trăisem o revoluţie, prima din istorie, transmisă în direct de toate televiziunile lumii. Ieşisem în stradă, ca toţi ceilalţi, fără să mă tem pentru viaţa mea mai mult decât pentru cea a celorlalţi. O revoluţie pe viu, în care se murea cu adevărat, nu ca în filme, în care casele ce ardeau erau adevărate, nu de carton presat, şi ardeau cu adevărat, iar gloanţele şi obuzele erau şi ele adevărate, nu de manevră.

            Toate acestea au fost adevărate, dar nu tot ce s-a transmis în direct, de toate televiziunile lumii, a fost într-adevăr adevărat. Niciodată, în istorie, până la aşa numita revoluţie română, opinia publică nu a fost minţită cu atâta neruşinare; victimă a unei manipulări brutale, agresivă şi eficientă. Începând cu Timişoara – aşa a fost să fie -, unde presa străină mercenară, instruită din timp, a sosit pe malurile Begăi, aidoma debarcării din Normandia, transmiţând de la faţa locului, cu pricepere perversă, atrocităţile închipuite săvârşite de sicarii închipuiţi ai neînchipuitului Ceauşescu.

            Amintiţi-vă – e foarte important –, cifra represaliaţilor a crescut vertiginos, ajungând în ziua de 20 decembrie, la 4632 morţi, 1281 răniţi – imposibil: niciodată, în nici o bătălie, n-au existat mai mulţi morţi decât răniţi! -, 13.214 reţinuţi şi 7613 condamnaţi la moarte. Apoi, ìn ziua de 24, cifra ajungea la 63.000 – o treime din locuitorii Timişoarei -, pentru ca în 28, să fie rotunjită la peste 100.000...

            Şi nu-i inutil să ne amintim că în Timişoara, începând de la miezul nopţii de marţi 19, până vineri 22, represaliile au încetat complet, dar mercenarii cuvântului liber au continuat măcelul pe cont propriu, împuşcând pe mai departe, din toate poziţiile, în timp ce Securitatea închipuită transporta în camioane închipuite metri cubi de cadavre închipuite, desfigurate în var viu închipuit şi îngropate în gropi comune închipuite, pentru ca la sfârşit, şoferii închipuiţi să primească un glonţ închipuit în ceafa închipuită.

           

Nu totul, spre marea noastră nefericire, a fost închipuit. Cadavre adevărate au fost dezgropate din cimitire sau furate din spitale – în noaptea de 22 -, legate cu sârmă ghimpată şi întinse, la vedere, pe puţina zăpadă care căzuse, pentru a sublinia sângele, şi oroarea pântecelor sfârtecate, autopsiate cu  bisturiul camerelor de televiziune.

            Indispensabilă, o precizare: nu televiziunile occidentale au profanat cimitirele, nu străinii, operatori de imagine, au scos morţii din spitale şi nu extraterestrii au făcut aceste mârşăvii, ci persoane reale, gropari adevăraţi, români, dispăruţi imediat şi apăruţi oportun, politicieni în diverse partide sau prosperi oameni de afaceri.

            Nimeni până atunci n-a reuşit, prin dezgroparea câtorva cadavre, să îngroape în ruşine un popor întreg, incapabil să producă atâţia morţi câţi îi trebuiau Occidentului pentru a sărbători sfârşitul comunismului, demonstrând astfel cruzimea acestuia şi generozitatea capitalismului triumfător.

            Nici una din catastrofele naturale sau umane, care ne-au traversat istoria, nu au lăsat în urmă mai multe pagube materiale şi morale decât această oribilă manipulare a sacrificiului suprem şi adevărului revoltei populare de către aceşti jurnalişti impenitenţi, înrolaţi în legiunile de mercenari occidentali, vânători de sălbatici, plătiţi în aur pentru fiecare ureche închipuită. Zeci de mii de morţi închipuiţi, alături de cei 1104 adevăraţi. Total din care trebuie să-i scădem, fără a-i separa, pe cei 942, morţi după 22 decembrie 1989, orele 12 şi 8 minute, când odată cu fuga perechii prezidenţiale, revolta populară îşi atinsese idealul şi trebuia să fie recunoscută şi declarată învingătoare. Suma exactă celor care îi asiguraseră victoria, oprindu-se la 162, morţi în toată ţara.

           

Nu înseamnă că cei 942 morţi după această dată, au murit ...mai puţin, ci că au murit când nu mai trebuia să moară. Am fi nesinceri însă, în faţa istoriei, dacă i-am considera altfel: ceea ce a unit moartea, viaţa nu mai poate despărţi niciodată.

Ciudat însă, foarte ciudat faptul că la cei 1104 morţi, unii istorici au mai adăugat unul, plimbându-i cosciugul prin zeci de articole şi cărţi mincinoase, pentru ca alţii să-l scadă imediat, restabilind o cifră pe care nu a avut cum să-o verifice, dar suferind, şi unii şi ceilalţi, de orbul găinii. Pentru că la cei 942 trebuiau să mai adauge, cel puţin 5 morţi; morţi în noaptea de 23, lângă Alba Iulia: generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihale, lt.col. pilot Nicolae Tudor, cpt. Matica Victor şi maistrul militar Nicolae Galaftion, carbonizaţi. Primii doi încătuşaţi de scaunele elicopterului doborât, pe întuneric, de un trăgător de mare elită. Ceilalţi trei, însărcinaţi cu paza şi transportul lor. Înţeleg că aritmetica aşa zisei revoluţii, din decembrie 1989, n-a ştiut unde să-i înregistreze: ultimi trei au murit, apărând revoluţia, deci avem dreptul să-i adăugăm la cei 942. Dar primii doi trebuie trecuţi pe o listă nouă: au fost executaţi de revoluţie (porunca generalului Nicolae Militaru) pentru a triumfa fără dovezi compromiţătoare.

E drept, cei doi generali erau trimişi la Timişoara de Nicolae Ceauşescu, de unde au încercat să se întoarcă – un traseu cu peripeţii de roman poliţist - neştiind că documentele pe care le aduceau cu ei erau mai importante decât viaţa lor şi trebuiau prefăcute-n cenuşă. E drept, participaseră la reprimarea timişorenilor, dar este greu de crezut că se întorceau la Bucureşti cu (sau numai cu) dovezile reprimării revoltei. Aduceau, în mod sigur, şi dovezile amestecului străin în flacăra revoltei: o sută de militari francezi, trimişi de Mitterrand, care aşteptau în Ungaria, lipiţi de frontieră, gata să intre în Timişoara; cele 160 de automobile Lada, care au traversat oraşul, cu câte cinci turişti ruşi (basarabeni), cu automatele la picioare; camioanele cu portocale şi suc de fructe, care plecaseră din Italia din vreme, pentru a ajunge exact când răzmeriţa va da în foc; cele 500.000 de conserve de carne de porc, pe care ministrul armatei ungare le tot oferea, insistând, omologului său român, încărcate până şi taxiuri.

E imposibil ca generalii Nuţă şi Mihale să fi plecat spre Bucureşti doar cu numărul camionului frigorific de la Comtim, care transportase 42 de cadavre la Crematoriul Cenuşa, din capitală.  Trebuie că mai aveau şi altceva, mai ales fotografii: ambasadorul japonez, rupând cordoanele de ordine pentru a ajunge pe pragul casei lui Tokes; diplomata engleză, ştirbă, care-l striga pe nume; consilierul spaniol care făcea poze pentru albumul familiei; consulul Iugoslaviei ( croatul Afanasevici), care pleca şi venea de la Belgrad de câte 3-4 ori pe zi; echipele de şoc de ţigani români, aduşi de lângă Viena, cei care, după ce spărseseră toate vitrinele oraşului, întrebau unde-i gara.  

Nimeni, absolut nimeni, n-a fost interesat să-şi imagineze conţinutul acestor documente, plecând de la cele care există - mistificate în cărţi imbecile -, reconstituind, logic, un adevăr care bate la toate uşile. Un mare roman, gata scris, care aşteaptă un Nicolae Filimon, un Panait Istrati, un Sadoveanu, un Camil Petrescu, un Rebreanu sau un Marin Preda, numai  pentru a-l semna.

Am fi nesinceri, a doua oară în faţa istoriei, dacă am ignora moartea reală a celor cinci din elicopterul prăbuşit în vie, lângă bazinul cu apă potabilă pentru Alba Iulia,     recunoscând, în schimb, 63.000 morţi închipuiţi de jurnaliştii occidentali.  

Şi am fi nedrepţi, în faţa adevărului, dacă nu am recunoaşte că alături de aceşti mercenari ai presei străine, nu s-ar fi aflat şi jurnalişti români, mercenari neaoşi care au continuat să tragă şi după aceea, mulţi dintre ei trăgând şi astăzi, conştienţi sau nu, pentru a menţine mitul fals al primei revoluţii din istorie, transmisă în direct de toate televiziunile lumii. Singura care a durat cât s-a decis să dureze; singura care a avut atâţia morţi câţi s-a stabilit că trebuia să aibă. Unica revoluţie din istorie care a produs revoluţionari după ce revoluţia adevărată triumfase. Peste 35 de mii de revoluţionari falşi, care a privit revoluţia de la fereastră sau la televizor. Trei regimente de recruţi bine hrăniţi, puşi la dispoziţia guvernului provizoriu (Petre Roman) şi preşedintelui ţării (Ion Iliescu), cu sarcina legitimării falsei revoluţii. O înţelegere perfectă: ei legitimau revoluţia, revoluţia legitima guvernul, guvernul legitima sacrificiul, recunoscându-i ca revoluţionari, cu toate drepturile cuvenite: indemnizaţii, imunităţi, funcţii, case, pământuri, curve, magazine. Toate drepturile şi libertăţile, inclusiv libertatea celor care au luptat cu adevărat în zilele acelea, şi au murit strigând cu disperare şi speranţă Vom muri şi vom fi liberi. Strigăt gravat după aceea pe piatra mormintelor. Un epitaf rostit de dincolo de viaţă.

            Ignorând conţinutul real al evenimentelor din decembrie 1989, orice explicaţie a sărăciei şi corupţiei de la noi e superfluă, favorizând proliferarea acestora, susţinute de la început de cei ce jefuiesc ţara ca şi când ar fi vorba de o colonie, ruinând-o. Un jaf la lumina zilei, agresiune a capitalismului nesăbuit, reaşezat în răsăritul Europei ca economie de piaţă liberă. O mască pentru indecenţa sa morală şi politică. Pentru că, epuizându-şi  indiscutabilele merite, recurge la toate subterfugiile pentru a se erija în unic apărător al democraţiei, libertăţii şi drepturilor omului. De pe toată planeta.

            Toată tragedia României rezidă în cinstea şi curajul de recunoaşte, odată pentru  totdeauna, că revoluţia noastră a fost şi nu a fost cea care s-a transmis în direct de toate televiziunile lumii. A fost o insurecţie populară adevărată, sinceră şi spontană, plus o conspiraţie plănuită şi instrumentată în afara ţării, în edificiile spionajului internaţional şi în saloanele de lux, blindate ca nişte submarine, ale marii finanţe, sub oblăduirea unei Trinităţi, păgână şi efemeră, formată din Bush, Mitterrand şi Gorbaciov. Plus acoliţii care i-au împodobit altarul şi i-au pus pe masă ofranda pentru jertfă. Nu un miel, ci un întreg popor; cu toată istoria şi aspiraţiile lui.

            Fără acest contuberniu din exterior, de demoni, balauri şi vârcolaci ai noii ideologii financiare globalizatoare, sprijiniţi, din interior, de o poteră de nemulţumiţi, ipocriţi de profesie, falşi dizidenţi, vânzători de ţară, rataţi din vocaţie, bişniţari politici, căţărători sociali şi netrebnici de toate naturile, poporul român răsculat ar fi învins prin el însuşi, iar ţara nu s-ar afla acum în genunchi, pe pragul dispariţiei.

           

            Spună-mi-se orice, de oricine, de toţi apărătorii (sau falsificatorii) adevărului şi istoriei, că nu am dreptate. Judece-mă după toate legile posibile. Sunt gata să urc, precum Brâncoveanu, pe eşafod, dar nu înainte ca cineva să-mi arate o singură fiinţă omenească în stare să se revolte pentru a trăi mai prost decât trăia. Şi un popor, harnic, cinstit, onest şi chibzuit, capabil să producă singur, într-un timp atât de scurt, atâta sărăcie şi mizerie neagră.

Sunt pregătit să-mi îndur pe mai departe supliciul, tortura psihică şi băjenirea la care am fost supus, din martie 1991 până azi, dacă cineva mă poate convinge că această clică monstruoasă nu a existat. Că Trinitatea amintită de mine e o invenţie personală, că toţi acoliţii acesteia sunt o plăsmuire a mea, că demonii, balaurii şi vârcolacii noii ideologii financiare globalizatoare nu a existat şi nu există şi că n-au fost decât un sobor de îngeri care au vestit din trâmbiţe de aur libertatea şi dreapta bunăstare a tuturor.

Sunt pregătit să fiu tras pe roată, precum Horia şi Cloşca, decapitat şi aruncat în fântână, precum Vladimirescu, dacă cineva îmi pune pe masă, nu o mie şi una de cărţi măsluite, abjecte, despre aşa zisa revoluţie, ci dovada definitivă că, urmând soborului de îngeri-vârcolaci, alte cete de heruvimi neaoşi, cu aripi foarte mari - Ion Iliescu, Petre Roman, Victor Athanase Stănculescu, Iulian Vlad, Nicolae Militaru, Dumitru Mazilu, Virgil Măgureanu, Silviu Brucan, Cico Dumitrescu, Gelu Voican-Voiculescu, Teodor Brateş, etc.,etca.-  au fost şi au rămas arhanghelii expiatori ai neamului românesc.

Dovedească-mi-se că în anul 2012, după Cristos, România are 23,4 milioane de locuitori, adică cel puţin atâţi câţi avea în anul 1989, şi nu cu 4,5 milioane mai puţin, smulşi din segmentul vital al ţării şi aruncaţi peste frontiere. Patru milioane de emigranţi români înrolaţi în regimentele proletariatului de pretutindeni, angajaţi să scoată din prăpastie capitalismul de peste tot, în timp ce alte 9 milioane, din cei rămaşi acasă, se sting între pietrele de moară ale sărăciei şi mizeriei. Nouă milioane de români care, cu bucurie bolnavă şi umor sănătos, hrănesc din plin primii noştri capitalişti; cei care nu mai ştiu cum să-şi chivernisească averile; unde să dispară, cu ele cu tot, la o nevoie; şi cu banii pe care n-au unde să-i mai pună.

Să mi se arate, negru pe alb, că nu-i adevărat. Că tot ce-am spus până aici sunt închipuiri de ale mele, basme, născociri, vise urâte. Şi nu adevăruri care muşcă din sufletul oamenilor deznădăjduiţi. Cei care de acum, nu mai au nici un drum de făcut în viaţa lor decât drumul la cimitir.

Să vină oricine şi să-mi arate că adevărurile acestea nu există, că sunt minciunile şi invenţiile mele şi nu rezultatul cârdăşiei dintre pungaşi alogeni şi escroci indigeni care au reuşit să mute România în buzunarele proprii.

Să vină şi să-mi arate că procesul privatizării a fost o mare şi neaşteptată binefacere. Că nu aveam ce face cu atâta avuţie, atâta industrie, atâtea furnale, atâtea fabrici, atât de multe vapoare, încât pluteam pe locul al patrulea pe mările lumii.

Pentru ce atât aluminiu, atât oţel inoxidabil, atâtea locomotive, atâtea ţevi fără sudură, atât aur, atât argint, atât uraniu, atât wolfram, atât zirconiu şi atâtea şi atâtea alte metale şi minerale, de vreme ce nu producem nici becuri după normele europene şi nu avem de gând să fabricăm avioane invizibile, nici reactoare nucleare? 

Pentru ce atât pământ care trebuie muncit, iar dacă-l munceşti, tot n-ai ce face cu atâtea produse, căci nu ţi le cumpăra nimeni?  Timp în care le poţi cumpăra tu, de la alţii, frumos ambalate, care îţi împrumută şi banii de care ai nevoie ca să le cumperi.

Pentru ce atâţi copii, care trebuie crescuţi, îmbrăcaţi, daţi la şcoală să înveţe carte, să le cumperi cărţi, caiete şi creioane, să-i îngrijeşti, să nu se îmbolnăvească, iar dacă da, să-i faci sănătoşi? Mai bine te duci la Haga, îi treci sub protecţia legii şi deschizi adopţiile, îi încredinţezi – gratis, cu mulţi bani tăinuiţi - străinilor care au de toate, dar nu pot să aibă copii şi vor să se bucure de mângâierea, surâsul şi bucuria lor.

Douăzeci şi ceva de ani: 7 alegeri generale; 3 Preşedinţi ai ţării; 12 guverne, 14 miniştri la Externe, 16 miniştri la Cultură...Douăzeci şi ceva de ani cheltuiţi pentru privatizarea şi desfiinţarea României.

Primul preşedinte i-a luat Pământul, cu pădurile, râurile şi lacurile lui; al doilea i-a luat Cerul, deschizându-l avioanelor NATO, pentru a bombarda Iugoslavia, Irakul şi Afganistanul, unde a trimis şi soldaţi români. Pentru a avea de unde să ne aducem morţii acasă. Cel de al treilea i-a luat Marea, ducând în adâncul ei corăbiile şi câştigând, astfel, pentru ţară, 18 milioane de dolari, cât ar fi costat întreţinerea acestora, dacă nu le-ar fi vândut, cu un dolar bucata, celor dispuşi să le cumpere. Precum sună sentinţa Justiţiei din România, cea care doarme în acelaşi pat cu Corupţia, sub veghea Poliţiei, în timp ce Preşedintele doarme la Cotroceni.

Greu de prezis, imposibil de ştiut ce vor face următorii preşedinţi, următoarele guverne, următorii parlamentari, din moment ce, începând cu privatizarea ziarului Adevărul şi terminând cu pământul, cerul şi marea, nu mai au, absolut, ce privatiza.

Revenind, de unde am început, ziarul Adevărul s-a clădit pe temeliile ziarului Scânteia, prin preluarea patrimoniului acestuia, împreună cu personalul redacţional şi tehnico-administrativ. Plus datoriile, pe care, ca „moştenitor”, trebuia să le recunoască.

            Operaţia era absolut legală şi corectă, asemănătoare, până la un punct, cu ceea ce se petrecea şi în alte case: Uzinele 23 August dispăruseră numai cu numele, în locul lor instalându-se Faur, care avea să realizeze aceleaşi produse, cu aceleaşi mijloace şi aceiaşi muncitori. Că Uzinele 23 August fuseseră ale lui Malaxa, asta-i altă gâscă. Una  de aur masiv: recunoscând furtul, în anul 2006, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a despăgubit moştenitorii achitându-le 630 milioane de dolari, bani care dacă nu plecau unde au plecat, rămâneau, eventual, la pensionarii de azi.

            Ziarul Scânteia nu fusese furat, comuniştii nu furau de la ei. Chiar dacă splendidul moldovean, Nicolae Malaxa, va fi ajutat-o cu ceva bani, aşa cum a ajutat, ani în şir, Societatea Scriitorilor Români, subvenţionând-o cu banii locomotivelor sale.

            Nu, Scânteia fusese creaţia partidului. Abia după ce a devenit Adevărul, a avut ce să fure Corupţia. Şi, deşi nu credeţi, abia după primul abia, Scânteia a avut un preţ al ei, probabil destul de mare: o mangafa, care n-a lucrat niciodată la Scânteia, şi nu-şi aducea aminte cine m-a adus la Adevărul, ea venind la Adevărul mai târziu, adusă de mână de Ion Iliescu,  s-a dus fuga-fuguţa, în anul 2008, la Oficiul Naţional pentru Invenţii şi Mărci (ONIM)

Ion Iliescu şi Corina Drăgotescu

 şi a înregistrat-o ca marcă pe numele său. După care, pentru că n-avea ce face cu ea,  i-a vândut-o lui Marius Tucă Show, care – „nu vă pot spune cu cât am cumpărat-o, dar a fost destul de scumpă” – a avut dreptul să retipărească mai bine de un an, Scânteia de pe vremuri. Scump, dar face. Idee, recunosc, genială. Mangafaua care a vândut ce nu era al ei, dacă insistaţi, se numeşte Corina Drăgotescu, este „formatoare de opinie publică”, în serviciul deformatorului Sorin Ovidiu V şi a altora care-i ies ìn cale sau pe sticla televiziunilor, pe care o sparge uneori, luându-se de păr cu mai dreapta şi mai îndemănateca Eugenia Pora.

            Regret digresiunea, îmi cer iertare si revin la Uzinele 23 August şi Scânteia.

Şi într-un caz şi în celălalt, statul fusese şi rămânea proprietarul unic, atât al mijloacelor de producţie, cât şi al resurselor (materia primă). De unde şi posibilitatea de a decide asupra  relaţiilor de producţie, în acord cu voinţa şi interesul partidului unic. Exact ceea ce nu se mai dorea. Şi din moment ce, după aşa numita revoluţie, partidul unic dispăruse, şi trecuserăm la Statul de drept, optând pentru o societate liberă, de bunăstare economică şi socială, bazată pe drepturile universale ale omului şi valorile consacrate ale democraţiei, trebuia să dovedim că suntem capabili s-o construim. Cu aceiaşi oameni şi acelaşi popor, în alte condiţii politice, cu alte idealuri.

Fapt neobişnuit, în ziua de 22 decembrie Scânteia a apărut în două ediţii, total diferite. Cea de dimineaţă, când Ceauşescu se mai afla în sediul Comitetului Central (dormise, pentru prima dată în viaţa lui, aici) şi cea de după amiază, când Ceauşescu plecase (fugise) cu elicopterul spre o destinaţie necunoscută.

În ediţia de dimineaţă, pe prima pagină, sub fotografia acestuia – cu întreaga familie a cpeix-ului – un lung articol, specific „epocii de aur”, îndeamnă poporul la Apărarea Socialismului. In ediţia a doua – doar o foaie încropită în fugă – nu se mai apără socialismul, ci Victoria adevărului. Totul sub titlul Dictatura a căzut, poporul e liber. În plus, Scânteia nu mai  era Scânteia dintotdeauna, ci Scânteia Poporului. Astfel am găsit-o, în seara respectivă, pe biroul redactorului şef, printre ceşti de cafea, sferturi de sandvişuri şi scrumiere pline cu scrumul cald al ideologiei socialiste.

Nu m-am dus la Scânteia s-o cuceresc, precum Roman la Comitetul Central sau  Ion Iliescu la Televiziune, pentru a cuceri, împreună cu alţii, puterea supremă a Statului. Am plecat de la Televiziune – cu Sergiu Celac, Daniel Dăianu, etc – pentru a duce la redacţia „oganului central al partidului”  primul Manifest al Frontului Salvării Naţionale  către poporul român, când FSN –ul, la orele acelea, abia se încropea.

M-am dus, l-am lăsat, m-am întors acasă, iar de aici în Piaţa Palatului -, unde Caramitru striga nu mai trageţi, iar cei care nu trăseseră au tras în Biblioteca Universităţii 

-, după aceea la Uniunea Scriitorilor – unde D.R.Popescu şi-a prezentat dimisia şi bilanţul financiar şi s-a procedat la preluarea acesteia şi a revistelor literare de către alţi scriitori, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi pentru astfel de demnităţi. 

Biblioteca Universităţii în flăcări

M-am reîntors la domiciliu, am scris câteva articole pentru Scânteia Poporului, aşa cum simţeam, credeam şi trăiam revoluţia, publicate imediat ca editorial. Şi m-am trezit, după câteva zile, cu o „delegaţie” de la fosta Scânteia – toţi îmi erau cunoscuţi – cu rugămintea de a prelua conducerea ziarului, devenit între timp Adevărul.  Am zis da, dar am pus o condiţie: două săptămâni de probă. Să vedem dacă ne înţelegem unul cu alţii. Ne-am înţeles: nimeni nu va fi dat afară. Guvernul Roman lichida prin decret activiştii, până la dactilografe şi secretare de la prea multele cabinete de partid.

O a doua condiţie pe care n-a înţeles-o nimeni, fiind că nu mă afecta decât pe mine: nu vreau nici un fel de salariu, în afara indemnizaţiei de conducere si onorariile fireşti pentru ceea ce aveam să scriu, aproape zi de zi în ziar.

Am preluat conducerea şi, aşa cum era firesc, am recunoscut datoriile pe care Scânteia le avea, faţă de stat – hârtie, servicii, salarii, etc. -, şi faţă de cititori – abonamentele încasate pentru noul an trebuiau recunoscute, chiar dacă abonaţii aveau să citească un alt ziar şi nu cel pe care îl achitaseră. Ca în fiecare decembrie, Almanahul Scânteia se tipărise - un milion de exemplare! – dar n-a mai fost vândut, ziarul rămânând, practic fără lichidităţi. Şi astfel, 6 milioane de lei, din aceia buni - când salariul mediu era de 2.500 lei şi nimeni nu avea dreptul să câştige mai mult de 6000 lei pe lună – s-au dus pe apa sâmbetelor.  Nu noi făcuserăm gaura aceea, atât de adâncă, dar a trebuit s-o înfundăm până sus.

Şi deşi nu vă vine să credeţi, dar după trei-patru luni de apariţie, cu un tiraj pe piaţă deosebit de mare, când începuserăm să avem un profit foarte bun, cineva – nu am putut afla niciodată cine – şi-a amintit de scânteiştii de altădată, ieşiţi la pensie de mulţi ani, puţin cam strâmtoraţi cu nivelul de viaţă.  O circulară, venită  de sus de tot, trecută pe la Ministerul Finanţelor şi cel al Justiţiei, cu toate cele trei parafe necesare, ne-a impus să le recunoaştem între trei şi cinci salarii, cu sume calculate după indici aberanţi, pentru o muncă pe care n-o făcuseră niciodată. S-au făcut ştate speciale, cu tot felul de rubrici justificative şi oamenii au venit pe sus, pe jos, cu automobile personale sau călări, pentru a încasa sume frumoase, drept reparaţii pentru că osteniseră slujind partidul unic, împotriva partidelor de altădată. Înţelegeţi ce doriţi, dar vă mărturisesc că aşa s-au petrecut lucrurile, că noua gaură a fost foarte mare şi-am muncit mult ca s-o înfundăm prin mijloace proprii. 

Febra privatizării de la noi, fără să avem o lege limpede pentru un astfel de proces, s-a întins ca pojarul, din primele luni de libertate şi, mai ales, după alegerile din mai 1990, inoculată de partidele de altădată, nemulţumite de rezultatul scrutinului din 20 mai 1990. Umilitorul 14,7% (adunat împreună de ţărănişti şi liberali) smuls cu forcepsul urii strigată pe toate uliţele de tot felul de paraziţi, „protestatari” plătiţi cu ora şi kilometru. Plus „vizitele” minerilor (iniţiativă a Frontului Salvării Naţionale), plus defilările electorale autorizate sau nu, plus tentativa linşării mele publice, din Piaţa Aviatorilor (Duminica Floriilor, 1990) de către haidamacii domnului Ion Raţiu, plus, în sfârşit, neautorizatul mitingul-maraton – 54 de zile de urlete – din Piaţa Universităţii, degajată cu violenţă de trupele subteranelor din Valea Jiului.

Piaţa Aviatorilor, tentativa de lişaj

Nu-mi reproşez nici unul din demersurile mele publicistice. Cel incriminat mereu de partidele istorice, fiind de fapt o rugăminte respectoasă (ianuarie, 1990) de a prelua ţara de unde au găsit-o, în 1989, şi nu de unde au lăsat-o, cu patruzeci de ani în urmă. Nu m-au înţeles, s-au întors, punând la pământ cele patru decenii trăite fără ele. Căutând trecutul, au pierdut viitorul. Timp în care FSN –ul a cunoscut un triumf zdrobitor şi nemeritat. Drept pentru care, după formarea guvernului, mi-am îngăduit să cântăresc lucrurile şi să-i recomand câştigătorului: să-şi formeze un partid adevărat (suntem un partid, mi s-a reproşat) şi să-şi inventeze singur o opoziţie pentru a putea guverna cu echilibru (n-avem nevoie, mi s-a spus de acelaşi).

Bătălia electorală fusese atât de urâtă şi de înverşunată, încât m-am hotărât să nu fiu de partea nimănui. Astfel, în seara zilei de 19 mai, am cerut de la calandru paginile ziarului de a doua zi şi am şters, de sus până jos, prima pagină, păstrând numai titlul, şi înscriind în secţiunea de aur îndemnul „Omeni buni, avem nevoie de linişte”.

Să nu fii de partea nimănui, nu înseamnă, neapărat, că eşti împotriva tuturor. Dar gestul meu aşa a fost judecat. Şi când toţi se unesc împotriva ta, eşti un om pierdut.

Nu sunt surprins să constat, astăzi, tot felul de mistificări despre atitudinea mea de atunci. Sunt tineri (jurnalişti sau altceva), care - spuneam în primele rânduri - nu mai dau crezare potopului de fărădelegi pe care nu le-au trăit nemijlocit. Îi înţeleg, nu are sens să ìntru polemică şi discuţii eu ei. Mă supără, în schimb, ticăloşia şi invectiva vârstnicilor. Ca de exemplu a celui care vorbeşte de „epoca sinistrului Novăceanu”. Urcat pe un cal voinic, de la grajdurile Cotrocenilor, individul e ditamai subsecretar de stat, gradul I. Îl înţeleg şi pe el:  trebuie să ducă furaje, mereu proaspete, la Palatul din Cotroceni. Şi mă reîntorc la binefacerile privatizării.

   

Provizoriu, guvernul a ajutat şi el, cu multă nepricepere şi lipsă de răspundere, acest proces, deschizându-i bulevardele tuturor libertăţilor prin legi, decrete şi ordonanţe absurde, antipatriotice şi, absolut, dezastruoase pentru economia ţării. Câteva dintre acestea, ca să înţelegem bine cum au evoluat lucrurile, trebuiesc neapărat amintite. În ordine, paşapoarte pentru toată lumea, deschiderea frontierelor, în ambele sensuri, simultan cu deschiderea depozitelor statului şi anularea tuturor taxelor vamale. Dreptul muncitorilor de a-şi cumpăra, sub preţ, propriile produse şi de a le vinde oriunde, începând de la poarta întreprinderilor până la Istambul. Accesul privaţilor – bişniţari sadea – la reţeaua comercială a statului, cei care au lichidat în timp record bunurile de consum şi produsele alimentare. Consecinţă directă, importul unor astfel de produse şi al celor destinate „dezvoltării agriculturii”, în valoare de 260 milioane de dolari, în condiţiile în care exportul fusese interzis, iar cooperativele agricole, îndemnate de acelaşi partide istorice, îşi decimaseră şeptelul, şi îşi distruseseră fermele şi irigaţiile.

Nu am susţinut această libertate a jefuirii de către câţiva a unor bunuri care erau ale tuturor. Chiar dacă această avuţie era administrată de stat, ea nu era a statului, ci a celor care o produseseră. Cu această convingere, m-am împotrivit atât cât am putut, prin editorialele şi articolele mele, deschizând în acelaşi timp, pe prima pagină a ziarului, o rubrică permanentă, Corupţia în serial, cu denunţarea cazurilor cele mai flagrante. Demers care mi-a adus numai inamiciţii şi nici o amiciţie. Plus protestele, telefoanele, ameninţările şi vizitele la redacţie a unora dintre primii corupţi care pozau în miei neînţărcaţi, cerând dreptul la replică; de fapt, o autoreclamă gratuită, nesatisfacerea acesteia ducând la tribunal. Daune morale şi materiale suficiente pentru a hrăni nu un ciopor de miei, ci turme de mânzări, care începuseră să dea lapte şi derivate Justiţiei. Cea care de-atunci până azi nu s-a mai dat jos din pat, de lângă Corupţie.

Îmi amintesc, cu nume şi pronume, primele cazuri. Nu le mai spun, curioşii le pot găsi în paginile ziarului de atunci, al cărui tiraj trecuse de câteva milioane, după sondaje nemăsluite având, aproximativ, şapte milioane de cititori zilnici. Prea mult, mult prea mult, jenant. De aici, invidiile unora şi interesul altora. Persoane fizice sau personalităţi juridice. Iar de aici, mai departe, alungarea mea de la ziar, în numele noii democraţii, a libertăţii de expresie şi a dreptului de a fura de la stat, în  numele Corupţiei.

Povestită jefuirea ziarului în Naufragiul piraţilor de la Adevărul, cartea pe care sper, totuşi, s-o public cândva, mă opresc aici cu primele mele confesiuni. Primele. Pentru că doresc să vă mai spun, şi într-un alt prilej, Bună seara, stimaţi telespectatori.

Madrid, iunie, 2012

© Toate drepturile rezervate.

Traducere Darie Novaceanu

ERNESTO SÁBATO

24 iunie 1911 - 30 aprilie 2011

ABADDÓN, EXTERMINATORUL

 Două fragmente

1.CÂTEVA CONFIDENŢE FĂCUTE LUI BRUNO

       

 Am publicat romanul împotriva voinţei mele. Faptele (nu cele legate de tipărirea cărţii, ci altele, mult mai ambigui) aveau să-mi confirme mai apoi acea bănuială instinctivă. Ani în şir am fost nevoit să suport ca pe o vrăjitorie răul acela. Ani de tortură. Ce puteri au pus stăpânire pe mine nu pot să ştiu cu exactitate: fără îndoială însă, ele proveneau din acest teritoriu guvernat de Orbi şi timp de zece ani mi-au făcut viaţa un adevărat infern, infern căruia a trebuit să mă predau legat de mâini şi de picioare, în fiecare zi, când mă deşteptam, ca un coşmar pe dos, simţit şi îndurat cu luciditatea celui ce se află complet treaz şi cu dispe­rarea celui care ştie că nu poate face absolut nimic pentru a-1 îndepărta. Iar pe deasupra, trebuind să ţin pentru mine toate acele grozăvii. Pe bună dreptate, îndată ce a citit traducerea romanului, Madame Normand mi-a scris de la Paris, înfricoşată: „Que vous avez touche un sujet dangereux! J'espere, pour vous, que vous n'y toucherez jamais!". Cît de stupid şi de slab am putut să fiu. 

În mai 1961 a venit la mine acasă Jacobo Muchnik să-mi smulgă (verbul nu-i deloc excesiv) promisiunea de a-i da !ui manuscrisul. Eu mă încăpăţânam să dau paginile acelea, scrise într-o bună parte cu spaimă, ca şi când instinctul m-ar fi avertizat asupra pericolului la care mă expuneam o dată cu publicarea lor.

Mai mult, şi dumneata o ştii foarte bine, de nenumărate ori am considerat că trebuie să distrug Raportul despre Orbi, aşa cum în alte împrejurări am ars fragmente şi chiar cărţi întregi care-1 pre­figurau. De ce? Nu am ştiut-o niciodată. întotdeauna am crezut, şi asta e şi ceea ce am declarat în mod public, într-o anume propen­siune autodestructivă, aceeaşi care m-a făcut să ard o mare parte din ceea ce am scris de-a lungul vieţii mele. îţi vorbesc de ficţiuni. Nu am publicat decât două romane, dintre care numai Tunelul a fost publicat cu toată aprobarea mea, fie pentru că pe atunci mai aveam destulă candoare, fie pentru că instinctul de conservare nu era suficient de puternic, ori, în sfârşit, fie pentru că în această carte nu pătrunsesem atât de adânc în continentul interzis: abia dacă un personaj enigmatic (enigmatic pentru mine) îl anunţa, aproape imperceptibil, ca şi cum într-o cafenea cineva rosteşte adevăruri fundamentale care se pierd printre zgomote sau printre alte adevăruri ce par mai importante.

Jacobo Muchnik, Rafael Alberti, Darie Novaceanu

Cu toate acestea, nu i-am dat chiar în ziua aceea manuscrisul. E o zi de care-mi amintesc foarte bine prin ceea ce aveam să-i spun după aceea despre ziua mea de naştere. Muchnik n-a reuşit să plece cu manuscrisul, dar a plecat cu promisiunea mea, făcută în faţa unor prieteni care erau de partea lui, de a i-1 înmâna peste o lună, după ce voi fi refăcut unele pagini. Era o încercare de a-mi crea o pauză de respiraţie, întârziind posibilitatea ca romanul să intre în mecanismele editării.

La 24 iunie, Muchnik mi-a telefonat, amintindu-mi promisiu­nea Mi-a fost ruşine să mă dezic, ori poate că, împotriva instinc­tului, conştiinţa mea lupta, considerând o astfel de atitudine absurdă. Astfel că acceptând presiunea amicală ca pe un pretext faţă de mine însumi, ca şi când aş fi spus „vedeţi dumneavoastră (dumneavoastră? care?), eu nu-mi asum toată răspunderea", i-am spus că mă voi duce chiar în ziua aceea pentru a-i înmâna manuscrisul. Îndată ce-a auzit acest lucru, Muchnik m-a întrebat dacă mai ţin minte că în ziua aceea era şi ziua mea de naştere, adăugând ca de obicei că din acest motiv aveau să mai vină câţiva prieteni. Ziua mea de naştere! Era singurul lucru care mai lipsea pentru a mă preveni întru totul. Şi, cu toate acestea, nu i-am spus nimic. Când m-am născut, mama era bolnavă şi, ca şi când le-ar fi fost greu să se hotărască, m-au înscris în registru pe 3 iulie. Nu am ştiut niciodată după aceea cu precizie dacă naşterea mea s-a produs pe 23 sau pe 24 iunie. Dar într-o zi, hărţuind-o cu întrebările, mama mi-a spus că începuse să se însereze şi că se aprindeau focurile de Sfântul Ioan.

- În cazul acesta nu-i nici o îndoială: a fost ziua de 24, ziua Sfântului Ion, i-am zis eu.

Mama a dat din cap:

- In unele părţi, focurile se aprind o zi mai înainte.

întotdeauna m-a chinuit această incertitudine, cea care m-a împiedicat să-mi cunosc cu precizie horoscopul. Astfel că am sâcâit-o de nenumărate ori cu tot felul de întrebări, bănuind că-mi ascunde ceva Cum era cu putinţă ca o mamă să nu-şi amintească ziua de naştere a copilului ei?

O priveam fix în ochi, dar ea se limita la răspunsuri dubitative.

Acasă, la Ernesto Sabato

Trecuseră câţiva ani de la moartea ei când, citind o carte de ocultism, am aflat că ziua de 24 iunie era o zi nefastă, pentru că e şi una din zilele din an în care se adună vrăjitoarele. Conştient sau inconştient, mama încerca să nege această zi, chiar dacă nu putea nega şi înserarea: oră teribilă.

N-a fost singurul amănunt nefast legat de naşterea mea Cu puţin înainte murise fratele meu imediat mai mare, la vârsta de numai doi ani. Mi-au dat acelaşi nume! Toată viaţa am trăit în obsesia morţii acestui copil care se numea ca mine şi, pe dea­supra, era amintit cu un respect sacru, pentru că, după mama şi doamna Eulogia Carranza, prietena mamei şi rudă cu don Pancho Sierra, „acest copil nu putea să trăiască". De ce? întotdeauna mi s-a răspuns cu lucruri vagi, vorbindu-mi-se de privirea şi neobiş­nuita sa inteligenţă. După cât se pare, venise pe lume cu un semn funest. Prea bine, dar în acest caz de ce făcuseră prostia de a-mi pune acelaşi nume? Ca şi când nu ar fi fost de-ajuns numele de familie, derivat din Saturn, îngerul singurătăţii din Cabală, Spiritul Mitului după unii ocultişti, Sabatul vrăjitorilor.

-Nu, am minţit eu faţă de Muchnik. Nu am uitat că e ziua mea. Am să vin devreme.

În după-amiaza aceea s-a petrecut un fapt care, într-o oarecare măsură, avea să mă liniştească. În clipa când i-am înmânat lui Muchnik dosarele cu manuscrisul, i-am spus că am să-1 reţin pe ultimul pentru a corecta câteva fragmente. S-a supărat, mi-a spus o prostie, că aşa o să-mi petrec toată viaţa fără să public , secătuindu-mi talentul. I-am cerut atunci să-mi dea voie să corectez pe loc câteva pagini. Şi astfel, luând loc la masa unui corector, am deschis ultimul dosar la întâmplare, exact acolo unde comandantul Danel se pregăteşte să cureţe de carne cadavrul lui Lavalle.  Am început să tai adjective şi adverbe. Adjectivul modifică substantivul şi adverbul schimbă adjectivul: modificarea modificării – m-am gândit între melancolic şi ironic, aducându-mi aminte de îndepărtatele ore de gramatică ale lui Henriquez Ureña. Atâta trudă pentru a nuanţa prezenţa unui cal, a unui copac sau a unui mort, pentru ca după aceea să renunţi la toate aceste determinări  pentru a lăsa aceşti cai, aceşti copaci ori aceşti morţi întristător de singuri, atât de aspri şi duri, lipsiţi de orice podoabe, ca şi când adjectivele şi adverbele acelea ar fi fost nişte măşti ruşinoase care i-ar fi alterat sau ascuns. Făceam acest lucru cu toată neîncrederea şi aş fi procedat întocmai cu oricare altă pagină: toate erau imperfecte şi proaste, într-o oarecare măsură pentru că atunci când scriu ficţiuni acţionează asupra mea forţe care mă obligă s-o fac şi altele care mă împiedică sau mă fac să am îndoieli. De unde şi aceste asperităţi, aceste inegalităţi, aceste fragmente contrafăcute pe care le poate descoperi orice cititor avizat

Sătul, am închis dosarul deznădăjduit şi l-am dat corectorului.

Am ieşit. Era o zi rece şi tristă. Ploua mărunt. Era încă devreme şi mi-a venit ideea s-o iau pe Juan de Garay, în direcţia Parcului Eroilor. Nu-1 mai văzusem de când eram copil, din 1924, când am sosit pentru prima oară la Buenos Aires. Şi dintr-o dată mi-am adus aminte că în noaptea aceea dormisem într-o casă din strada Pedro Echagüe, acelaşi Echagüe care apărea în Legiunea lui Lavalle. Nu era o minune faptul că mi-aminteam acest amănunt după ce corectasem o pagină despre Legiune, exact când treceam la numai câţiva paşi de acest cartier pe care nu-1 mai văzusem niciodată din anul acela al copilăriei mele?

Am ajuns la parc şi m-am hotărât să cobor pentru a mă plimba pe sub arbori. Când ploaia măruntă s-a transformat într-un adevărat potop, m-am refugiat într-un chioşc de ziare şi ţigări, şi, în timp ce aşteptam să treacă ploaia, l-am privit pe proprietarul care-şi sorbea ceaiul de mate dintr-un vas de pământ. Era un om care în tinereţe trebuie să fi fost foarte puternic.

— Vreme urâtă, mi-a zis el, arătându-mi ploaia cu ceaşca Umerii lui laţi se încovoiaseră o dată cu anii. Avea părul alb, dar ochi de copil.

.................................................................................................

UN INTERVIU

-Sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi scris?

-Nu sunt o astfel de canalie.

-Cine este Ernesto Sábato?

-Cărţile mele au fost o încercare de a răspunde acestei întrebări. Eu nu vă oblig să le citiţi, dar, dacă doriţi să aflaţi răspunsul, va trebui s-o faceţi.

-Ne-aţi putea spune nouă, celor dintâi, la ce lucraţi acum?

-La un roman.

-Are titlu?

-De obicei, titlul îl ştiu abia când am terminat de scris. În clipa de faţă am unele îndoieli. S-ar putea să se numească ÎNGERUL TENEBRELOR. Mai sigur, ABADDON, EXTERMINA­TORUL.

-Ciudat, sunt titluri destul de înfricoşătoare, nu?

-Da

-Mi-ar face plăcere dacă aţi putea să-mi răspundeţi la câteva întrebări: ce credeţi despre boom-ul latino-american? Consideraţi că un scriitor trebuie să fie un om angajat? Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr care începe să scrie? Între ce ore scrieţi? Preferaţi zilele cu soare sau pe cele înnourate? Vă identificaţi cu personajele dumneavoastră? Scrieţi despre propriile dumneavoastră experienţe ori inventaţi? Ce credeţi despre Borges? Un creator trebuie să aibă o libertate totală? Sunt folositoare congresele scriitorilor? Cum vă definiţi stilul? Ce credeţi despre avangardă?

-Uite, prietene, să ne lăsăm de prostii şi, o dată pentru tot­deauna, să spunem adevărul. Dar ştii, tot adevărul. Vreau să spun că trebuie să vorbim despre catedrale şi case de prostituţie, despre speranţă şi lagăre de concentrare. Mie, cel puţin mie, nu-mi plac glumele

pentru că o să mor.

Cel care crede că-i nemuritor, să-şi permită luxul

de a spune tâmpenii.

Eu nu: zilele mele sunt numărate (dar care om, domnule ziarist, nu are zilele numărate, spune-mi. Poţi să mi-o spui cu mâna pe inimă?)

şi vreau să-mi fac bilanţul

să văd ce rămâne din toate

(mătrăgună sau scribi)

şi dacă e adevărat că zeii sunt mai valoroşi

decât viermii

care se vor îngrăşa în curând cu rămăşiţele mele.

Eu nu ştiu, nu ştiu nimic (de ce trebuie să vă mint?),

nu sunt într-atât de arogant şi nici de tont

încât să proclam superioritatea viermilor.

(Las asta în seama ateilor de mahala)

Vă mărturisesc că povestea mă impresionează

pentru că sicriul

dricul

şi toate celelalte amănunte jalnice ale morţii sunt martorii nemijlociţi ai precarităţii noastre. Dar cine ştie, cine ar putea să ştie totul, domnule ziarist? S-ar putea ca zeii să nu aibă bunăvoinţa de a se umili atât de mult încât să apeleze la demagogie pentru a ajunge să fie înţeleşi în mod grosolan, aşa că ne aşteaptă cu spectacolele lor sinistre îndată ce s-a rostit şi ultimul discurs funebru, iar solitarul nostru trup a fost abandonat sie însuşi pentru totdeauna (reţineţi, însă, abandonat cu adevărat, nu aşa, cu aceste imper­fecte, dorite şi, în cele din urmă, inutile părăsiri pe care ni le impune viaţa)

şi aşteaptă atacul viermilor fără de număr.

Să vorbim, deci, fără teamă

dar şi fără pretenţii

în mod deschis şi simplu

cu un anume simţ al umorului

care să mascheze patetismului firesc al situaţiei.

Să vorbim câte puţin despre toate.

Vreau să spun:

despre aceşti zei problematici

despre viermi atât de evidenţi

despre chipurile schimbătoare ale omului.

Nu ştiu mare lucru despre aceste ciudate probleme

dar ceea ce ştiu foarte bine

pentru că sunt lucruri trăite

şi nu poveşti aflate din cărţi

aşa că pot să vorbesc despre dragoste sau despre teamă precum un sfânt despre extazurile lui

sau un magician de teatru (într-o întâlnire între prieteni, cu oameni de toată încrederea) despre trucurile sale.

Nu aşteptaţi altceva de la mine

şi nu mă criticaţi după aceea, nu fiţi perverşi, ce dracului!

Şi nici meschini. Vă avertizez; fiţi mai modeşti

pentru că şi dumneavoastră sunteţi sortiţi (tralala, tralala, tralala)

să hrăniţi viermii menţionaţi mai sus.

Aşa că, exceptând nebunii şi zeii invizibili (poate, inexistenţi), toţi ceilalţi ar face bine să mă asculte, dacă nu cu respect, cu condescendenţă.

-Mulţi cititori se întreabă, domnule Sábato, cum a fost posi­bil ca dumneavoastră să vă fi dedicat ştiinţelor fizico-matematice.

-Nimic mai uşor de explicat Cred că am spus undeva că m-am îndepărtat de mişcarea stalinistă în 1935, la Bruxelles, rămânând fără bani şi fără nici un act. Guillermo Etchebehere m-a ajutat cum a putut, el era troţkist şi o vreme am putut să dorm în mansarda cunoscutei Ecole Normale Superieure, rue d'Ulm. Mi-a-mintesc de parcă ar fi azi. Avea un pat mare, dar pe atunci nu avea şi încălzire, iar eu intram pe fereastră la zece noaptea şi mă culcam fără griji în patul dublu al portarului, mare om, însă iarna era îngrozitor de rece şi, cum nu existau calorifere, puneam peste noi câteva rânduri de ziare din L'HUMANITE şi, ori de câte ori ne întorceam de pe o parte pe alta, se auzea un foşnet puternic (îl mai aud şi acum), mă simţeam absolut gol şi, nu o dată, mergând pe malurile Senei, m-am gândit să mă sinucid, nu-ţi vine să crezi, însă îmi era milă de bietul Lehrmann, portarul alsacian, care-mi dădea mereu câţiva franci să pot mânca un sandviş din acelea lungi şi o cafea cu lapte, un adevărat lux, îţi dai seama, aşa că am dus-o de azi pe mâine până când n-am mai putut răbda şi, într-una din zile, cu multă grijă, am furat din librăria Gilbert un tratat de analiză matematică de Borel, pentru ca mai apoi, într-o cafenea, uitându-mă peste el, în timp ce afară era ger, iar eu beam o cafea cu lapte, să încep să mă gândesc la cei care spun

că piaţa în care trăim

este formată dintr-o unică substanţă

care se transformă în arbori, criminali şi vârfuri de munţi,

încercând să copieze un pietrificat muzeu

al ideilor.

Suntem asiguraţi

(de călătorii antici, de cercetătorii piramidelor, de indivizii care au văzut în vis şi de câţiva mistagogi) că e vorba de o înfricoşătoare colecţie de obiecte de neclintit, statice: arbori nemuritori, tigri pietrificaţi,

alături de triunghiuri şi paralelipipede.

De asemenea, un om desăvârşit,

format din cristalele veşniciei,

căruia în mod prostesc vor să i se asemene

(ca în desenul unui copil)

o grămadă de particule universale

care mai înainte erau soare, apă, batracian,

foc şi nor,

balegă de taur şi cal,

maţe putrezite pe câmpuri de bătălie.

În acest fel (continuă să ne explice aceşti călători, deşi acum o fac cu o uşoară ironie în priviri), din acest amestec de murdării, din gunoaie, pământ şi resturi de mâncare, purificate cu apă şi soare, ferindu-le cu tot sufletul de forţele sarcastice şi batjocoritoare, de marile puteri terestre

(fulgerul, uraganul, marea furtunoasă, lepra) se încearcă un jalnic simulacru

al omului de cristal.

Sabato - Autoprtret

Dar acesta, chiar dacă creşte şi prosperă (îi merge bine, nu?), dintr-o dată începe să şovăie, să facă eforturi disperate pentru ca în cele din urmă să moară, caricatură ridicolă, redevenind pământ şi balegă. Nu ajunge nici măcar la demnitatea focului.

-Doriţi să mai adăugaţi ceva la ceea ce aţi spus până aici, domnule Sábato? O preferinţă din teatru sau din muzică? Ceva despre angajarea scriitorului?

-Nu, domnule, mulţumesc. Nu doresc să adaug nimic.