Confesiunile unui învins de huligani

Scânteia - Pictură de Artachino

Cei care n-au cunoscut, în mod direct, potopul fărădelegilor care s-au abătut peste noi în primii ani după aşa numita revoluţie din decembrie 1989, nu mai pot înţelege conţinutul şi sensul exact al acestui Bună seara, stimaţi telespectatori, fiindu-le greu să dea crezare celor ce le-au trăit, în mod nemijlocit, resemnaţi şi nedumeriţi. Mai ales că cei care le-au săvârşit, la modul propriu, au avut grijă – şi timp suficient - să-şi şteargă urmele, transformând jaful în averi moştenite de la străbunici şi funcţii administrative, sau – după mărimea ticăloşiei – preschimbându-le în scaune la guvern şi fotolii parlamentare. Cele mai râvnite – fotoliile – pentru că îţi îngăduie să legitimezi fărădelegile comise şi să legiferezi altele noi, beneficiind de drepturile şi privilegiile pe care ţi le conferă coşciugul blindat al imunităţii. Exact aşa cum procedau primii tâlhari din istorie, adăpostindu-se în temple şi cum aveau să procedeze şi următorii – şiruri nesfârşite - , retrăgându-se, în biserici, printre sfinţi şi evanghelişti.

Eu însumi, la lectura de acum a textului, îmi dau seama că, deşi cunoşteam bine ravagiile potopului, nu am fost mai clar şi mai ferm, neapreciind, în context general, dimensiunea reală a consecinţelor, deosebit de grave ale nenorocirii de care fac vorbire.

           Deosebit de grave, căci dacă până atunci, nedreptăţile, abuzurile, jafurile şi furturile la lumina zilei distruseseră parte din economia, industria şi, mai ales, din comerţul şi agricultura ţării, acum se trecea la asaltul asupra cuvântului, asupra presei, a dreptului la opinie şi liberă exprimare. Se urmărea, în primul rând, controlul informaţiei şi strangularea ştirilor care denunţau nelegiuirile de tot felul, iar mai apoi influenţarea opiniei publice în favoarea intereselor proprii.

Astfel, prin însuşirea ziarului Adevărul şi alungarea mea de la conducerea acestuia de către o clică de pungaşi din propria casă - Dumitru Tinu, Viorel Sălăgean,Cristian Tudor Popescu, Sergiu Andon, Ion Lazăr, Corneliu Cârlan, Magdalena Boiangiu, Constantin Pârvan, Irina Dimiu, C.S.Stănescu, Corina Drăgotescu, Nicolae Militaru, etc -   ajutaţi de alta, din afară- Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Severin, Teodor Stolojan, Victor Babiuc, Andrei Pleşu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Petru Vonica, Iulian Nestor, Manea Drăgulin, Nicolae Cajal, etc. -  politica proastă, corupţia şi injustiţia se puteau manifesta în voie, nestingherite, imperiul adevărului (şi dreptăţii) scufundându-se, treptat, în marea tuturor nemerniciilor.

            Nu-mi reproşez şi nu retrag nimic din cele spuse atunci, în prima şi ultima mea apariţie la Televiziunea Română. În schimb, pentru lămurirea lucrurilor, adaug câteva amănunte, care explică şi altele, întâmplate de atunci până azi - lucrurile vin de se leagă -, când din economie, industrie, comerţ, agricultură şi, în general, din patrimoniul naţional, nu mai avem decât ceea ce se află sub controlul strict al Corupţiei. Ceea ce înseamnă că am rămas numai cu ce îi scapă printre degete, tot ce am avut, al nostru, trecând în buzunarele politicienilor, sau dincolo de fruntariile ţării, în buzunarele cu fermoar elveţian ale marii finanţe, afaceriştilor şi mafiilor internaţionale.

            Amănuntele pe care nu am putut să le spun atunci, în acel Bună seara, stimaţi telespectatori, azi nu mai sunt aceleaşi; şi-au schimbat şi fondul şi forma. Parte din ele, aşa cum au fost, se află în Naufragiul piraţilor, o carte scrisă zece ani mai târziu, pe care toţi editorii cărora le-am oferit-o, au refuzat-o, lăsându-mă să-mi explic singur motivele. Ceea ce nu mi-a fost greu deloc, având în vedere că, între timp, Corupţia a reuşit să aducă România pe pragul dispariţiei. Fapt recunoscut peste tot, de aproape toată lumea. Mai puţin de cei care au dus-o pe acest prag. Suntem a doua cea mai săracă ţară din Europa şi cea mai coruptă dintre toate. Astfel ştim unde am ajuns, dar nu de unde am plecat, pentru că tot Corupţia, dispunând de acum, la discreţie, de toate mijloacele de control şi manipulare a opiniei, s-a grijit să nu fie rostite  numele şi pronumele celor ce ne-au dat brânci pe drumul disoluţiei naţionale.

           

În martie 1991, nu puteam spune că în ajunul alungării mele de la conducerea ziarului, Corupţia îmi trimisese în plic, la birou şi acasă, două gloanţe – calibru 7,65 - , înfăşurate în mătase roşie, ca de steag, dându-mi să înţeleg că pistolul, identic celui cel asasinase pe generalul Vasile Milea, se afla în toc, la centură, cu piedica ridicată.

            În martie 1991, asaltul asupra ziarului Adevărul fusese pregătit din vreme, cu multă grijă, eu însumi, din naivitate şi prea multă încredere în oameni, deschisesem porţile cetăţii, precum Roma lui Atila. Nu am spus acest lucru, pentru că, deşi în faţa tâlhăriei la care fusesem supus, mai aveam încă speranţa unei reveniri la normalitate.

În martie 1991, mai credeam în instituţiile statului, în oamenii îndrituiţi să le conducă şi în legile noi, menite să le înlocuiască pe cele vechi. Insuficiente sau ambigui, erau, totuşi, legi emanate de la primul Parlament ales de noi, în mod liber şi democratic, şi recunoşteam în alcătuirea lor această libertate şi democraţie, altele decât cele dinainte.

            Nu-i deloc uşor să construieşti o casă nouă, în locul celei vechi, şi nu-i nici o plăcere, exact când ai terminat-o, să fii obligat să pleci din ea pentru ca alţii, care nu    te-au ajutat cu nimic, s-o ocupe cu forţa, ca nişte huni, schimbând doar broaştele de la uşi, înstăpânindu-se pe un bun care nu era al lor şi dând un rând de chei Corupţiei.

            În martie 1991, nu cunoşteam aproape nimic din ce ştiu acum şi, mai ales, nu ştiam că ceea ce cunoşteam nu era ceea ce se spunea că este. Trăisem o revoluţie, prima din istorie, transmisă în direct de toate televiziunile lumii. Ieşisem în stradă, ca toţi ceilalţi, fără să mă tem pentru viaţa mea mai mult decât pentru cea a celorlalţi. O revoluţie pe viu, în care se murea cu adevărat, nu ca în filme, în care casele ce ardeau erau adevărate, nu de carton presat, şi ardeau cu adevărat, iar gloanţele şi obuzele erau şi ele adevărate, nu de manevră.

            Toate acestea au fost adevărate, dar nu tot ce s-a transmis în direct, de toate televiziunile lumii, a fost într-adevăr adevărat. Niciodată, în istorie, până la aşa numita revoluţie română, opinia publică nu a fost minţită cu atâta neruşinare; victimă a unei manipulări brutale, agresivă şi eficientă. Începând cu Timişoara – aşa a fost să fie -, unde presa străină mercenară, instruită din timp, a sosit pe malurile Begăi, aidoma debarcării din Normandia, transmiţând de la faţa locului, cu pricepere perversă, atrocităţile închipuite săvârşite de sicarii închipuiţi ai neînchipuitului Ceauşescu.

            Amintiţi-vă – e foarte important –, cifra represaliaţilor a crescut vertiginos, ajungând în ziua de 20 decembrie, la 4632 morţi, 1281 răniţi – imposibil: niciodată, în nici o bătălie, n-au existat mai mulţi morţi decât răniţi! -, 13.214 reţinuţi şi 7613 condamnaţi la moarte. Apoi, ìn ziua de 24, cifra ajungea la 63.000 – o treime din locuitorii Timişoarei -, pentru ca în 28, să fie rotunjită la peste 100.000...

            Şi nu-i inutil să ne amintim că în Timişoara, începând de la miezul nopţii de marţi 19, până vineri 22, represaliile au încetat complet, dar mercenarii cuvântului liber au continuat măcelul pe cont propriu, împuşcând pe mai departe, din toate poziţiile, în timp ce Securitatea închipuită transporta în camioane închipuite metri cubi de cadavre închipuite, desfigurate în var viu închipuit şi îngropate în gropi comune închipuite, pentru ca la sfârşit, şoferii închipuiţi să primească un glonţ închipuit în ceafa închipuită.

           

Nu totul, spre marea noastră nefericire, a fost închipuit. Cadavre adevărate au fost dezgropate din cimitire sau furate din spitale – în noaptea de 22 -, legate cu sârmă ghimpată şi întinse, la vedere, pe puţina zăpadă care căzuse, pentru a sublinia sângele, şi oroarea pântecelor sfârtecate, autopsiate cu  bisturiul camerelor de televiziune.

            Indispensabilă, o precizare: nu televiziunile occidentale au profanat cimitirele, nu străinii, operatori de imagine, au scos morţii din spitale şi nu extraterestrii au făcut aceste mârşăvii, ci persoane reale, gropari adevăraţi, români, dispăruţi imediat şi apăruţi oportun, politicieni în diverse partide sau prosperi oameni de afaceri.

            Nimeni până atunci n-a reuşit, prin dezgroparea câtorva cadavre, să îngroape în ruşine un popor întreg, incapabil să producă atâţia morţi câţi îi trebuiau Occidentului pentru a sărbători sfârşitul comunismului, demonstrând astfel cruzimea acestuia şi generozitatea capitalismului triumfător.

            Nici una din catastrofele naturale sau umane, care ne-au traversat istoria, nu au lăsat în urmă mai multe pagube materiale şi morale decât această oribilă manipulare a sacrificiului suprem şi adevărului revoltei populare de către aceşti jurnalişti impenitenţi, înrolaţi în legiunile de mercenari occidentali, vânători de sălbatici, plătiţi în aur pentru fiecare ureche închipuită. Zeci de mii de morţi închipuiţi, alături de cei 1104 adevăraţi. Total din care trebuie să-i scădem, fără a-i separa, pe cei 942, morţi după 22 decembrie 1989, orele 12 şi 8 minute, când odată cu fuga perechii prezidenţiale, revolta populară îşi atinsese idealul şi trebuia să fie recunoscută şi declarată învingătoare. Suma exactă celor care îi asiguraseră victoria, oprindu-se la 162, morţi în toată ţara.

           

Nu înseamnă că cei 942 morţi după această dată, au murit ...mai puţin, ci că au murit când nu mai trebuia să moară. Am fi nesinceri însă, în faţa istoriei, dacă i-am considera altfel: ceea ce a unit moartea, viaţa nu mai poate despărţi niciodată.

Ciudat însă, foarte ciudat faptul că la cei 1104 morţi, unii istorici au mai adăugat unul, plimbându-i cosciugul prin zeci de articole şi cărţi mincinoase, pentru ca alţii să-l scadă imediat, restabilind o cifră pe care nu a avut cum să-o verifice, dar suferind, şi unii şi ceilalţi, de orbul găinii. Pentru că la cei 942 trebuiau să mai adauge, cel puţin 5 morţi; morţi în noaptea de 23, lângă Alba Iulia: generalii Constantin Nuţă şi Velicu Mihale, lt.col. pilot Nicolae Tudor, cpt. Matica Victor şi maistrul militar Nicolae Galaftion, carbonizaţi. Primii doi încătuşaţi de scaunele elicopterului doborât, pe întuneric, de un trăgător de mare elită. Ceilalţi trei, însărcinaţi cu paza şi transportul lor. Înţeleg că aritmetica aşa zisei revoluţii, din decembrie 1989, n-a ştiut unde să-i înregistreze: ultimi trei au murit, apărând revoluţia, deci avem dreptul să-i adăugăm la cei 942. Dar primii doi trebuie trecuţi pe o listă nouă: au fost executaţi de revoluţie (porunca generalului Nicolae Militaru) pentru a triumfa fără dovezi compromiţătoare.

E drept, cei doi generali erau trimişi la Timişoara de Nicolae Ceauşescu, de unde au încercat să se întoarcă – un traseu cu peripeţii de roman poliţist - neştiind că documentele pe care le aduceau cu ei erau mai importante decât viaţa lor şi trebuiau prefăcute-n cenuşă. E drept, participaseră la reprimarea timişorenilor, dar este greu de crezut că se întorceau la Bucureşti cu (sau numai cu) dovezile reprimării revoltei. Aduceau, în mod sigur, şi dovezile amestecului străin în flacăra revoltei: o sută de militari francezi, trimişi de Mitterrand, care aşteptau în Ungaria, lipiţi de frontieră, gata să intre în Timişoara; cele 160 de automobile Lada, care au traversat oraşul, cu câte cinci turişti ruşi (basarabeni), cu automatele la picioare; camioanele cu portocale şi suc de fructe, care plecaseră din Italia din vreme, pentru a ajunge exact când răzmeriţa va da în foc; cele 500.000 de conserve de carne de porc, pe care ministrul armatei ungare le tot oferea, insistând, omologului său român, încărcate până şi taxiuri.

E imposibil ca generalii Nuţă şi Mihale să fi plecat spre Bucureşti doar cu numărul camionului frigorific de la Comtim, care transportase 42 de cadavre la Crematoriul Cenuşa, din capitală.  Trebuie că mai aveau şi altceva, mai ales fotografii: ambasadorul japonez, rupând cordoanele de ordine pentru a ajunge pe pragul casei lui Tokes; diplomata engleză, ştirbă, care-l striga pe nume; consilierul spaniol care făcea poze pentru albumul familiei; consulul Iugoslaviei ( croatul Afanasevici), care pleca şi venea de la Belgrad de câte 3-4 ori pe zi; echipele de şoc de ţigani români, aduşi de lângă Viena, cei care, după ce spărseseră toate vitrinele oraşului, întrebau unde-i gara.  

Nimeni, absolut nimeni, n-a fost interesat să-şi imagineze conţinutul acestor documente, plecând de la cele care există - mistificate în cărţi imbecile -, reconstituind, logic, un adevăr care bate la toate uşile. Un mare roman, gata scris, care aşteaptă un Nicolae Filimon, un Panait Istrati, un Sadoveanu, un Camil Petrescu, un Rebreanu sau un Marin Preda, numai  pentru a-l semna.

Am fi nesinceri, a doua oară în faţa istoriei, dacă am ignora moartea reală a celor cinci din elicopterul prăbuşit în vie, lângă bazinul cu apă potabilă pentru Alba Iulia,     recunoscând, în schimb, 63.000 morţi închipuiţi de jurnaliştii occidentali.  

Şi am fi nedrepţi, în faţa adevărului, dacă nu am recunoaşte că alături de aceşti mercenari ai presei străine, nu s-ar fi aflat şi jurnalişti români, mercenari neaoşi care au continuat să tragă şi după aceea, mulţi dintre ei trăgând şi astăzi, conştienţi sau nu, pentru a menţine mitul fals al primei revoluţii din istorie, transmisă în direct de toate televiziunile lumii. Singura care a durat cât s-a decis să dureze; singura care a avut atâţia morţi câţi s-a stabilit că trebuia să aibă. Unica revoluţie din istorie care a produs revoluţionari după ce revoluţia adevărată triumfase. Peste 35 de mii de revoluţionari falşi, care a privit revoluţia de la fereastră sau la televizor. Trei regimente de recruţi bine hrăniţi, puşi la dispoziţia guvernului provizoriu (Petre Roman) şi preşedintelui ţării (Ion Iliescu), cu sarcina legitimării falsei revoluţii. O înţelegere perfectă: ei legitimau revoluţia, revoluţia legitima guvernul, guvernul legitima sacrificiul, recunoscându-i ca revoluţionari, cu toate drepturile cuvenite: indemnizaţii, imunităţi, funcţii, case, pământuri, curve, magazine. Toate drepturile şi libertăţile, inclusiv libertatea celor care au luptat cu adevărat în zilele acelea, şi au murit strigând cu disperare şi speranţă Vom muri şi vom fi liberi. Strigăt gravat după aceea pe piatra mormintelor. Un epitaf rostit de dincolo de viaţă.

            Ignorând conţinutul real al evenimentelor din decembrie 1989, orice explicaţie a sărăciei şi corupţiei de la noi e superfluă, favorizând proliferarea acestora, susţinute de la început de cei ce jefuiesc ţara ca şi când ar fi vorba de o colonie, ruinând-o. Un jaf la lumina zilei, agresiune a capitalismului nesăbuit, reaşezat în răsăritul Europei ca economie de piaţă liberă. O mască pentru indecenţa sa morală şi politică. Pentru că, epuizându-şi  indiscutabilele merite, recurge la toate subterfugiile pentru a se erija în unic apărător al democraţiei, libertăţii şi drepturilor omului. De pe toată planeta.

            Toată tragedia României rezidă în cinstea şi curajul de recunoaşte, odată pentru  totdeauna, că revoluţia noastră a fost şi nu a fost cea care s-a transmis în direct de toate televiziunile lumii. A fost o insurecţie populară adevărată, sinceră şi spontană, plus o conspiraţie plănuită şi instrumentată în afara ţării, în edificiile spionajului internaţional şi în saloanele de lux, blindate ca nişte submarine, ale marii finanţe, sub oblăduirea unei Trinităţi, păgână şi efemeră, formată din Bush, Mitterrand şi Gorbaciov. Plus acoliţii care i-au împodobit altarul şi i-au pus pe masă ofranda pentru jertfă. Nu un miel, ci un întreg popor; cu toată istoria şi aspiraţiile lui.

            Fără acest contuberniu din exterior, de demoni, balauri şi vârcolaci ai noii ideologii financiare globalizatoare, sprijiniţi, din interior, de o poteră de nemulţumiţi, ipocriţi de profesie, falşi dizidenţi, vânzători de ţară, rataţi din vocaţie, bişniţari politici, căţărători sociali şi netrebnici de toate naturile, poporul român răsculat ar fi învins prin el însuşi, iar ţara nu s-ar afla acum în genunchi, pe pragul dispariţiei.

           

            Spună-mi-se orice, de oricine, de toţi apărătorii (sau falsificatorii) adevărului şi istoriei, că nu am dreptate. Judece-mă după toate legile posibile. Sunt gata să urc, precum Brâncoveanu, pe eşafod, dar nu înainte ca cineva să-mi arate o singură fiinţă omenească în stare să se revolte pentru a trăi mai prost decât trăia. Şi un popor, harnic, cinstit, onest şi chibzuit, capabil să producă singur, într-un timp atât de scurt, atâta sărăcie şi mizerie neagră.

Sunt pregătit să-mi îndur pe mai departe supliciul, tortura psihică şi băjenirea la care am fost supus, din martie 1991 până azi, dacă cineva mă poate convinge că această clică monstruoasă nu a existat. Că Trinitatea amintită de mine e o invenţie personală, că toţi acoliţii acesteia sunt o plăsmuire a mea, că demonii, balaurii şi vârcolacii noii ideologii financiare globalizatoare nu a existat şi nu există şi că n-au fost decât un sobor de îngeri care au vestit din trâmbiţe de aur libertatea şi dreapta bunăstare a tuturor.

Sunt pregătit să fiu tras pe roată, precum Horia şi Cloşca, decapitat şi aruncat în fântână, precum Vladimirescu, dacă cineva îmi pune pe masă, nu o mie şi una de cărţi măsluite, abjecte, despre aşa zisa revoluţie, ci dovada definitivă că, urmând soborului de îngeri-vârcolaci, alte cete de heruvimi neaoşi, cu aripi foarte mari - Ion Iliescu, Petre Roman, Victor Athanase Stănculescu, Iulian Vlad, Nicolae Militaru, Dumitru Mazilu, Virgil Măgureanu, Silviu Brucan, Cico Dumitrescu, Gelu Voican-Voiculescu, Teodor Brateş, etc.,etca.-  au fost şi au rămas arhanghelii expiatori ai neamului românesc.

Dovedească-mi-se că în anul 2012, după Cristos, România are 23,4 milioane de locuitori, adică cel puţin atâţi câţi avea în anul 1989, şi nu cu 4,5 milioane mai puţin, smulşi din segmentul vital al ţării şi aruncaţi peste frontiere. Patru milioane de emigranţi români înrolaţi în regimentele proletariatului de pretutindeni, angajaţi să scoată din prăpastie capitalismul de peste tot, în timp ce alte 9 milioane, din cei rămaşi acasă, se sting între pietrele de moară ale sărăciei şi mizeriei. Nouă milioane de români care, cu bucurie bolnavă şi umor sănătos, hrănesc din plin primii noştri capitalişti; cei care nu mai ştiu cum să-şi chivernisească averile; unde să dispară, cu ele cu tot, la o nevoie; şi cu banii pe care n-au unde să-i mai pună.

Să mi se arate, negru pe alb, că nu-i adevărat. Că tot ce-am spus până aici sunt închipuiri de ale mele, basme, născociri, vise urâte. Şi nu adevăruri care muşcă din sufletul oamenilor deznădăjduiţi. Cei care de acum, nu mai au nici un drum de făcut în viaţa lor decât drumul la cimitir.

Să vină oricine şi să-mi arate că adevărurile acestea nu există, că sunt minciunile şi invenţiile mele şi nu rezultatul cârdăşiei dintre pungaşi alogeni şi escroci indigeni care au reuşit să mute România în buzunarele proprii.

Să vină şi să-mi arate că procesul privatizării a fost o mare şi neaşteptată binefacere. Că nu aveam ce face cu atâta avuţie, atâta industrie, atâtea furnale, atâtea fabrici, atât de multe vapoare, încât pluteam pe locul al patrulea pe mările lumii.

Pentru ce atât aluminiu, atât oţel inoxidabil, atâtea locomotive, atâtea ţevi fără sudură, atât aur, atât argint, atât uraniu, atât wolfram, atât zirconiu şi atâtea şi atâtea alte metale şi minerale, de vreme ce nu producem nici becuri după normele europene şi nu avem de gând să fabricăm avioane invizibile, nici reactoare nucleare? 

Pentru ce atât pământ care trebuie muncit, iar dacă-l munceşti, tot n-ai ce face cu atâtea produse, căci nu ţi le cumpăra nimeni?  Timp în care le poţi cumpăra tu, de la alţii, frumos ambalate, care îţi împrumută şi banii de care ai nevoie ca să le cumperi.

Pentru ce atâţi copii, care trebuie crescuţi, îmbrăcaţi, daţi la şcoală să înveţe carte, să le cumperi cărţi, caiete şi creioane, să-i îngrijeşti, să nu se îmbolnăvească, iar dacă da, să-i faci sănătoşi? Mai bine te duci la Haga, îi treci sub protecţia legii şi deschizi adopţiile, îi încredinţezi – gratis, cu mulţi bani tăinuiţi - străinilor care au de toate, dar nu pot să aibă copii şi vor să se bucure de mângâierea, surâsul şi bucuria lor.

Douăzeci şi ceva de ani: 7 alegeri generale; 3 Preşedinţi ai ţării; 12 guverne, 14 miniştri la Externe, 16 miniştri la Cultură...Douăzeci şi ceva de ani cheltuiţi pentru privatizarea şi desfiinţarea României.

Primul preşedinte i-a luat Pământul, cu pădurile, râurile şi lacurile lui; al doilea i-a luat Cerul, deschizându-l avioanelor NATO, pentru a bombarda Iugoslavia, Irakul şi Afganistanul, unde a trimis şi soldaţi români. Pentru a avea de unde să ne aducem morţii acasă. Cel de al treilea i-a luat Marea, ducând în adâncul ei corăbiile şi câştigând, astfel, pentru ţară, 18 milioane de dolari, cât ar fi costat întreţinerea acestora, dacă nu le-ar fi vândut, cu un dolar bucata, celor dispuşi să le cumpere. Precum sună sentinţa Justiţiei din România, cea care doarme în acelaşi pat cu Corupţia, sub veghea Poliţiei, în timp ce Preşedintele doarme la Cotroceni.

Greu de prezis, imposibil de ştiut ce vor face următorii preşedinţi, următoarele guverne, următorii parlamentari, din moment ce, începând cu privatizarea ziarului Adevărul şi terminând cu pământul, cerul şi marea, nu mai au, absolut, ce privatiza.

Revenind, de unde am început, ziarul Adevărul s-a clădit pe temeliile ziarului Scânteia, prin preluarea patrimoniului acestuia, împreună cu personalul redacţional şi tehnico-administrativ. Plus datoriile, pe care, ca „moştenitor”, trebuia să le recunoască.

            Operaţia era absolut legală şi corectă, asemănătoare, până la un punct, cu ceea ce se petrecea şi în alte case: Uzinele 23 August dispăruseră numai cu numele, în locul lor instalându-se Faur, care avea să realizeze aceleaşi produse, cu aceleaşi mijloace şi aceiaşi muncitori. Că Uzinele 23 August fuseseră ale lui Malaxa, asta-i altă gâscă. Una  de aur masiv: recunoscând furtul, în anul 2006, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a despăgubit moştenitorii achitându-le 630 milioane de dolari, bani care dacă nu plecau unde au plecat, rămâneau, eventual, la pensionarii de azi.

            Ziarul Scânteia nu fusese furat, comuniştii nu furau de la ei. Chiar dacă splendidul moldovean, Nicolae Malaxa, va fi ajutat-o cu ceva bani, aşa cum a ajutat, ani în şir, Societatea Scriitorilor Români, subvenţionând-o cu banii locomotivelor sale.

            Nu, Scânteia fusese creaţia partidului. Abia după ce a devenit Adevărul, a avut ce să fure Corupţia. Şi, deşi nu credeţi, abia după primul abia, Scânteia a avut un preţ al ei, probabil destul de mare: o mangafa, care n-a lucrat niciodată la Scânteia, şi nu-şi aducea aminte cine m-a adus la Adevărul, ea venind la Adevărul mai târziu, adusă de mână de Ion Iliescu,  s-a dus fuga-fuguţa, în anul 2008, la Oficiul Naţional pentru Invenţii şi Mărci (ONIM)

Ion Iliescu şi Corina Drăgotescu

 şi a înregistrat-o ca marcă pe numele său. După care, pentru că n-avea ce face cu ea,  i-a vândut-o lui Marius Tucă Show, care – „nu vă pot spune cu cât am cumpărat-o, dar a fost destul de scumpă” – a avut dreptul să retipărească mai bine de un an, Scânteia de pe vremuri. Scump, dar face. Idee, recunosc, genială. Mangafaua care a vândut ce nu era al ei, dacă insistaţi, se numeşte Corina Drăgotescu, este „formatoare de opinie publică”, în serviciul deformatorului Sorin Ovidiu V şi a altora care-i ies ìn cale sau pe sticla televiziunilor, pe care o sparge uneori, luându-se de păr cu mai dreapta şi mai îndemănateca Eugenia Pora.

            Regret digresiunea, îmi cer iertare si revin la Uzinele 23 August şi Scânteia.

Şi într-un caz şi în celălalt, statul fusese şi rămânea proprietarul unic, atât al mijloacelor de producţie, cât şi al resurselor (materia primă). De unde şi posibilitatea de a decide asupra  relaţiilor de producţie, în acord cu voinţa şi interesul partidului unic. Exact ceea ce nu se mai dorea. Şi din moment ce, după aşa numita revoluţie, partidul unic dispăruse, şi trecuserăm la Statul de drept, optând pentru o societate liberă, de bunăstare economică şi socială, bazată pe drepturile universale ale omului şi valorile consacrate ale democraţiei, trebuia să dovedim că suntem capabili s-o construim. Cu aceiaşi oameni şi acelaşi popor, în alte condiţii politice, cu alte idealuri.

Fapt neobişnuit, în ziua de 22 decembrie Scânteia a apărut în două ediţii, total diferite. Cea de dimineaţă, când Ceauşescu se mai afla în sediul Comitetului Central (dormise, pentru prima dată în viaţa lui, aici) şi cea de după amiază, când Ceauşescu plecase (fugise) cu elicopterul spre o destinaţie necunoscută.

În ediţia de dimineaţă, pe prima pagină, sub fotografia acestuia – cu întreaga familie a cpeix-ului – un lung articol, specific „epocii de aur”, îndeamnă poporul la Apărarea Socialismului. In ediţia a doua – doar o foaie încropită în fugă – nu se mai apără socialismul, ci Victoria adevărului. Totul sub titlul Dictatura a căzut, poporul e liber. În plus, Scânteia nu mai  era Scânteia dintotdeauna, ci Scânteia Poporului. Astfel am găsit-o, în seara respectivă, pe biroul redactorului şef, printre ceşti de cafea, sferturi de sandvişuri şi scrumiere pline cu scrumul cald al ideologiei socialiste.

Nu m-am dus la Scânteia s-o cuceresc, precum Roman la Comitetul Central sau  Ion Iliescu la Televiziune, pentru a cuceri, împreună cu alţii, puterea supremă a Statului. Am plecat de la Televiziune – cu Sergiu Celac, Daniel Dăianu, etc – pentru a duce la redacţia „oganului central al partidului”  primul Manifest al Frontului Salvării Naţionale  către poporul român, când FSN –ul, la orele acelea, abia se încropea.

M-am dus, l-am lăsat, m-am întors acasă, iar de aici în Piaţa Palatului -, unde Caramitru striga nu mai trageţi, iar cei care nu trăseseră au tras în Biblioteca Universităţii 

-, după aceea la Uniunea Scriitorilor – unde D.R.Popescu şi-a prezentat dimisia şi bilanţul financiar şi s-a procedat la preluarea acesteia şi a revistelor literare de către alţi scriitori, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi pentru astfel de demnităţi. 

Biblioteca Universităţii în flăcări

M-am reîntors la domiciliu, am scris câteva articole pentru Scânteia Poporului, aşa cum simţeam, credeam şi trăiam revoluţia, publicate imediat ca editorial. Şi m-am trezit, după câteva zile, cu o „delegaţie” de la fosta Scânteia – toţi îmi erau cunoscuţi – cu rugămintea de a prelua conducerea ziarului, devenit între timp Adevărul.  Am zis da, dar am pus o condiţie: două săptămâni de probă. Să vedem dacă ne înţelegem unul cu alţii. Ne-am înţeles: nimeni nu va fi dat afară. Guvernul Roman lichida prin decret activiştii, până la dactilografe şi secretare de la prea multele cabinete de partid.

O a doua condiţie pe care n-a înţeles-o nimeni, fiind că nu mă afecta decât pe mine: nu vreau nici un fel de salariu, în afara indemnizaţiei de conducere si onorariile fireşti pentru ceea ce aveam să scriu, aproape zi de zi în ziar.

Am preluat conducerea şi, aşa cum era firesc, am recunoscut datoriile pe care Scânteia le avea, faţă de stat – hârtie, servicii, salarii, etc. -, şi faţă de cititori – abonamentele încasate pentru noul an trebuiau recunoscute, chiar dacă abonaţii aveau să citească un alt ziar şi nu cel pe care îl achitaseră. Ca în fiecare decembrie, Almanahul Scânteia se tipărise - un milion de exemplare! – dar n-a mai fost vândut, ziarul rămânând, practic fără lichidităţi. Şi astfel, 6 milioane de lei, din aceia buni - când salariul mediu era de 2.500 lei şi nimeni nu avea dreptul să câştige mai mult de 6000 lei pe lună – s-au dus pe apa sâmbetelor.  Nu noi făcuserăm gaura aceea, atât de adâncă, dar a trebuit s-o înfundăm până sus.

Şi deşi nu vă vine să credeţi, dar după trei-patru luni de apariţie, cu un tiraj pe piaţă deosebit de mare, când începuserăm să avem un profit foarte bun, cineva – nu am putut afla niciodată cine – şi-a amintit de scânteiştii de altădată, ieşiţi la pensie de mulţi ani, puţin cam strâmtoraţi cu nivelul de viaţă.  O circulară, venită  de sus de tot, trecută pe la Ministerul Finanţelor şi cel al Justiţiei, cu toate cele trei parafe necesare, ne-a impus să le recunoaştem între trei şi cinci salarii, cu sume calculate după indici aberanţi, pentru o muncă pe care n-o făcuseră niciodată. S-au făcut ştate speciale, cu tot felul de rubrici justificative şi oamenii au venit pe sus, pe jos, cu automobile personale sau călări, pentru a încasa sume frumoase, drept reparaţii pentru că osteniseră slujind partidul unic, împotriva partidelor de altădată. Înţelegeţi ce doriţi, dar vă mărturisesc că aşa s-au petrecut lucrurile, că noua gaură a fost foarte mare şi-am muncit mult ca s-o înfundăm prin mijloace proprii. 

Febra privatizării de la noi, fără să avem o lege limpede pentru un astfel de proces, s-a întins ca pojarul, din primele luni de libertate şi, mai ales, după alegerile din mai 1990, inoculată de partidele de altădată, nemulţumite de rezultatul scrutinului din 20 mai 1990. Umilitorul 14,7% (adunat împreună de ţărănişti şi liberali) smuls cu forcepsul urii strigată pe toate uliţele de tot felul de paraziţi, „protestatari” plătiţi cu ora şi kilometru. Plus „vizitele” minerilor (iniţiativă a Frontului Salvării Naţionale), plus defilările electorale autorizate sau nu, plus tentativa linşării mele publice, din Piaţa Aviatorilor (Duminica Floriilor, 1990) de către haidamacii domnului Ion Raţiu, plus, în sfârşit, neautorizatul mitingul-maraton – 54 de zile de urlete – din Piaţa Universităţii, degajată cu violenţă de trupele subteranelor din Valea Jiului.

Piaţa Aviatorilor, tentativa de lişaj

Nu-mi reproşez nici unul din demersurile mele publicistice. Cel incriminat mereu de partidele istorice, fiind de fapt o rugăminte respectoasă (ianuarie, 1990) de a prelua ţara de unde au găsit-o, în 1989, şi nu de unde au lăsat-o, cu patruzeci de ani în urmă. Nu m-au înţeles, s-au întors, punând la pământ cele patru decenii trăite fără ele. Căutând trecutul, au pierdut viitorul. Timp în care FSN –ul a cunoscut un triumf zdrobitor şi nemeritat. Drept pentru care, după formarea guvernului, mi-am îngăduit să cântăresc lucrurile şi să-i recomand câştigătorului: să-şi formeze un partid adevărat (suntem un partid, mi s-a reproşat) şi să-şi inventeze singur o opoziţie pentru a putea guverna cu echilibru (n-avem nevoie, mi s-a spus de acelaşi).

Bătălia electorală fusese atât de urâtă şi de înverşunată, încât m-am hotărât să nu fiu de partea nimănui. Astfel, în seara zilei de 19 mai, am cerut de la calandru paginile ziarului de a doua zi şi am şters, de sus până jos, prima pagină, păstrând numai titlul, şi înscriind în secţiunea de aur îndemnul „Omeni buni, avem nevoie de linişte”.

Să nu fii de partea nimănui, nu înseamnă, neapărat, că eşti împotriva tuturor. Dar gestul meu aşa a fost judecat. Şi când toţi se unesc împotriva ta, eşti un om pierdut.

Nu sunt surprins să constat, astăzi, tot felul de mistificări despre atitudinea mea de atunci. Sunt tineri (jurnalişti sau altceva), care - spuneam în primele rânduri - nu mai dau crezare potopului de fărădelegi pe care nu le-au trăit nemijlocit. Îi înţeleg, nu are sens să ìntru polemică şi discuţii eu ei. Mă supără, în schimb, ticăloşia şi invectiva vârstnicilor. Ca de exemplu a celui care vorbeşte de „epoca sinistrului Novăceanu”. Urcat pe un cal voinic, de la grajdurile Cotrocenilor, individul e ditamai subsecretar de stat, gradul I. Îl înţeleg şi pe el:  trebuie să ducă furaje, mereu proaspete, la Palatul din Cotroceni. Şi mă reîntorc la binefacerile privatizării.

   

Provizoriu, guvernul a ajutat şi el, cu multă nepricepere şi lipsă de răspundere, acest proces, deschizându-i bulevardele tuturor libertăţilor prin legi, decrete şi ordonanţe absurde, antipatriotice şi, absolut, dezastruoase pentru economia ţării. Câteva dintre acestea, ca să înţelegem bine cum au evoluat lucrurile, trebuiesc neapărat amintite. În ordine, paşapoarte pentru toată lumea, deschiderea frontierelor, în ambele sensuri, simultan cu deschiderea depozitelor statului şi anularea tuturor taxelor vamale. Dreptul muncitorilor de a-şi cumpăra, sub preţ, propriile produse şi de a le vinde oriunde, începând de la poarta întreprinderilor până la Istambul. Accesul privaţilor – bişniţari sadea – la reţeaua comercială a statului, cei care au lichidat în timp record bunurile de consum şi produsele alimentare. Consecinţă directă, importul unor astfel de produse şi al celor destinate „dezvoltării agriculturii”, în valoare de 260 milioane de dolari, în condiţiile în care exportul fusese interzis, iar cooperativele agricole, îndemnate de acelaşi partide istorice, îşi decimaseră şeptelul, şi îşi distruseseră fermele şi irigaţiile.

Nu am susţinut această libertate a jefuirii de către câţiva a unor bunuri care erau ale tuturor. Chiar dacă această avuţie era administrată de stat, ea nu era a statului, ci a celor care o produseseră. Cu această convingere, m-am împotrivit atât cât am putut, prin editorialele şi articolele mele, deschizând în acelaşi timp, pe prima pagină a ziarului, o rubrică permanentă, Corupţia în serial, cu denunţarea cazurilor cele mai flagrante. Demers care mi-a adus numai inamiciţii şi nici o amiciţie. Plus protestele, telefoanele, ameninţările şi vizitele la redacţie a unora dintre primii corupţi care pozau în miei neînţărcaţi, cerând dreptul la replică; de fapt, o autoreclamă gratuită, nesatisfacerea acesteia ducând la tribunal. Daune morale şi materiale suficiente pentru a hrăni nu un ciopor de miei, ci turme de mânzări, care începuseră să dea lapte şi derivate Justiţiei. Cea care de-atunci până azi nu s-a mai dat jos din pat, de lângă Corupţie.

Îmi amintesc, cu nume şi pronume, primele cazuri. Nu le mai spun, curioşii le pot găsi în paginile ziarului de atunci, al cărui tiraj trecuse de câteva milioane, după sondaje nemăsluite având, aproximativ, şapte milioane de cititori zilnici. Prea mult, mult prea mult, jenant. De aici, invidiile unora şi interesul altora. Persoane fizice sau personalităţi juridice. Iar de aici, mai departe, alungarea mea de la ziar, în numele noii democraţii, a libertăţii de expresie şi a dreptului de a fura de la stat, în  numele Corupţiei.

Povestită jefuirea ziarului în Naufragiul piraţilor de la Adevărul, cartea pe care sper, totuşi, s-o public cândva, mă opresc aici cu primele mele confesiuni. Primele. Pentru că doresc să vă mai spun, şi într-un alt prilej, Bună seara, stimaţi telespectatori.

Madrid, iunie, 2012

© Toate drepturile rezervate.