Traducere Darie Novaceanu

ERNESTO SÁBATO

24 iunie 1911 - 30 aprilie 2011

ABADDÓN, EXTERMINATORUL

 Două fragmente

1.CÂTEVA CONFIDENŢE FĂCUTE LUI BRUNO

       

 Am publicat romanul împotriva voinţei mele. Faptele (nu cele legate de tipărirea cărţii, ci altele, mult mai ambigui) aveau să-mi confirme mai apoi acea bănuială instinctivă. Ani în şir am fost nevoit să suport ca pe o vrăjitorie răul acela. Ani de tortură. Ce puteri au pus stăpânire pe mine nu pot să ştiu cu exactitate: fără îndoială însă, ele proveneau din acest teritoriu guvernat de Orbi şi timp de zece ani mi-au făcut viaţa un adevărat infern, infern căruia a trebuit să mă predau legat de mâini şi de picioare, în fiecare zi, când mă deşteptam, ca un coşmar pe dos, simţit şi îndurat cu luciditatea celui ce se află complet treaz şi cu dispe­rarea celui care ştie că nu poate face absolut nimic pentru a-1 îndepărta. Iar pe deasupra, trebuind să ţin pentru mine toate acele grozăvii. Pe bună dreptate, îndată ce a citit traducerea romanului, Madame Normand mi-a scris de la Paris, înfricoşată: „Que vous avez touche un sujet dangereux! J'espere, pour vous, que vous n'y toucherez jamais!". Cît de stupid şi de slab am putut să fiu. 

În mai 1961 a venit la mine acasă Jacobo Muchnik să-mi smulgă (verbul nu-i deloc excesiv) promisiunea de a-i da !ui manuscrisul. Eu mă încăpăţânam să dau paginile acelea, scrise într-o bună parte cu spaimă, ca şi când instinctul m-ar fi avertizat asupra pericolului la care mă expuneam o dată cu publicarea lor.

Mai mult, şi dumneata o ştii foarte bine, de nenumărate ori am considerat că trebuie să distrug Raportul despre Orbi, aşa cum în alte împrejurări am ars fragmente şi chiar cărţi întregi care-1 pre­figurau. De ce? Nu am ştiut-o niciodată. întotdeauna am crezut, şi asta e şi ceea ce am declarat în mod public, într-o anume propen­siune autodestructivă, aceeaşi care m-a făcut să ard o mare parte din ceea ce am scris de-a lungul vieţii mele. îţi vorbesc de ficţiuni. Nu am publicat decât două romane, dintre care numai Tunelul a fost publicat cu toată aprobarea mea, fie pentru că pe atunci mai aveam destulă candoare, fie pentru că instinctul de conservare nu era suficient de puternic, ori, în sfârşit, fie pentru că în această carte nu pătrunsesem atât de adânc în continentul interzis: abia dacă un personaj enigmatic (enigmatic pentru mine) îl anunţa, aproape imperceptibil, ca şi cum într-o cafenea cineva rosteşte adevăruri fundamentale care se pierd printre zgomote sau printre alte adevăruri ce par mai importante.

Jacobo Muchnik, Rafael Alberti, Darie Novaceanu

Cu toate acestea, nu i-am dat chiar în ziua aceea manuscrisul. E o zi de care-mi amintesc foarte bine prin ceea ce aveam să-i spun după aceea despre ziua mea de naştere. Muchnik n-a reuşit să plece cu manuscrisul, dar a plecat cu promisiunea mea, făcută în faţa unor prieteni care erau de partea lui, de a i-1 înmâna peste o lună, după ce voi fi refăcut unele pagini. Era o încercare de a-mi crea o pauză de respiraţie, întârziind posibilitatea ca romanul să intre în mecanismele editării.

La 24 iunie, Muchnik mi-a telefonat, amintindu-mi promisiu­nea Mi-a fost ruşine să mă dezic, ori poate că, împotriva instinc­tului, conştiinţa mea lupta, considerând o astfel de atitudine absurdă. Astfel că acceptând presiunea amicală ca pe un pretext faţă de mine însumi, ca şi când aş fi spus „vedeţi dumneavoastră (dumneavoastră? care?), eu nu-mi asum toată răspunderea", i-am spus că mă voi duce chiar în ziua aceea pentru a-i înmâna manuscrisul. Îndată ce-a auzit acest lucru, Muchnik m-a întrebat dacă mai ţin minte că în ziua aceea era şi ziua mea de naştere, adăugând ca de obicei că din acest motiv aveau să mai vină câţiva prieteni. Ziua mea de naştere! Era singurul lucru care mai lipsea pentru a mă preveni întru totul. Şi, cu toate acestea, nu i-am spus nimic. Când m-am născut, mama era bolnavă şi, ca şi când le-ar fi fost greu să se hotărască, m-au înscris în registru pe 3 iulie. Nu am ştiut niciodată după aceea cu precizie dacă naşterea mea s-a produs pe 23 sau pe 24 iunie. Dar într-o zi, hărţuind-o cu întrebările, mama mi-a spus că începuse să se însereze şi că se aprindeau focurile de Sfântul Ioan.

- În cazul acesta nu-i nici o îndoială: a fost ziua de 24, ziua Sfântului Ion, i-am zis eu.

Mama a dat din cap:

- In unele părţi, focurile se aprind o zi mai înainte.

întotdeauna m-a chinuit această incertitudine, cea care m-a împiedicat să-mi cunosc cu precizie horoscopul. Astfel că am sâcâit-o de nenumărate ori cu tot felul de întrebări, bănuind că-mi ascunde ceva Cum era cu putinţă ca o mamă să nu-şi amintească ziua de naştere a copilului ei?

O priveam fix în ochi, dar ea se limita la răspunsuri dubitative.

Acasă, la Ernesto Sabato

Trecuseră câţiva ani de la moartea ei când, citind o carte de ocultism, am aflat că ziua de 24 iunie era o zi nefastă, pentru că e şi una din zilele din an în care se adună vrăjitoarele. Conştient sau inconştient, mama încerca să nege această zi, chiar dacă nu putea nega şi înserarea: oră teribilă.

N-a fost singurul amănunt nefast legat de naşterea mea Cu puţin înainte murise fratele meu imediat mai mare, la vârsta de numai doi ani. Mi-au dat acelaşi nume! Toată viaţa am trăit în obsesia morţii acestui copil care se numea ca mine şi, pe dea­supra, era amintit cu un respect sacru, pentru că, după mama şi doamna Eulogia Carranza, prietena mamei şi rudă cu don Pancho Sierra, „acest copil nu putea să trăiască". De ce? întotdeauna mi s-a răspuns cu lucruri vagi, vorbindu-mi-se de privirea şi neobiş­nuita sa inteligenţă. După cât se pare, venise pe lume cu un semn funest. Prea bine, dar în acest caz de ce făcuseră prostia de a-mi pune acelaşi nume? Ca şi când nu ar fi fost de-ajuns numele de familie, derivat din Saturn, îngerul singurătăţii din Cabală, Spiritul Mitului după unii ocultişti, Sabatul vrăjitorilor.

-Nu, am minţit eu faţă de Muchnik. Nu am uitat că e ziua mea. Am să vin devreme.

În după-amiaza aceea s-a petrecut un fapt care, într-o oarecare măsură, avea să mă liniştească. În clipa când i-am înmânat lui Muchnik dosarele cu manuscrisul, i-am spus că am să-1 reţin pe ultimul pentru a corecta câteva fragmente. S-a supărat, mi-a spus o prostie, că aşa o să-mi petrec toată viaţa fără să public , secătuindu-mi talentul. I-am cerut atunci să-mi dea voie să corectez pe loc câteva pagini. Şi astfel, luând loc la masa unui corector, am deschis ultimul dosar la întâmplare, exact acolo unde comandantul Danel se pregăteşte să cureţe de carne cadavrul lui Lavalle.  Am început să tai adjective şi adverbe. Adjectivul modifică substantivul şi adverbul schimbă adjectivul: modificarea modificării – m-am gândit între melancolic şi ironic, aducându-mi aminte de îndepărtatele ore de gramatică ale lui Henriquez Ureña. Atâta trudă pentru a nuanţa prezenţa unui cal, a unui copac sau a unui mort, pentru ca după aceea să renunţi la toate aceste determinări  pentru a lăsa aceşti cai, aceşti copaci ori aceşti morţi întristător de singuri, atât de aspri şi duri, lipsiţi de orice podoabe, ca şi când adjectivele şi adverbele acelea ar fi fost nişte măşti ruşinoase care i-ar fi alterat sau ascuns. Făceam acest lucru cu toată neîncrederea şi aş fi procedat întocmai cu oricare altă pagină: toate erau imperfecte şi proaste, într-o oarecare măsură pentru că atunci când scriu ficţiuni acţionează asupra mea forţe care mă obligă s-o fac şi altele care mă împiedică sau mă fac să am îndoieli. De unde şi aceste asperităţi, aceste inegalităţi, aceste fragmente contrafăcute pe care le poate descoperi orice cititor avizat

Sătul, am închis dosarul deznădăjduit şi l-am dat corectorului.

Am ieşit. Era o zi rece şi tristă. Ploua mărunt. Era încă devreme şi mi-a venit ideea s-o iau pe Juan de Garay, în direcţia Parcului Eroilor. Nu-1 mai văzusem de când eram copil, din 1924, când am sosit pentru prima oară la Buenos Aires. Şi dintr-o dată mi-am adus aminte că în noaptea aceea dormisem într-o casă din strada Pedro Echagüe, acelaşi Echagüe care apărea în Legiunea lui Lavalle. Nu era o minune faptul că mi-aminteam acest amănunt după ce corectasem o pagină despre Legiune, exact când treceam la numai câţiva paşi de acest cartier pe care nu-1 mai văzusem niciodată din anul acela al copilăriei mele?

Am ajuns la parc şi m-am hotărât să cobor pentru a mă plimba pe sub arbori. Când ploaia măruntă s-a transformat într-un adevărat potop, m-am refugiat într-un chioşc de ziare şi ţigări, şi, în timp ce aşteptam să treacă ploaia, l-am privit pe proprietarul care-şi sorbea ceaiul de mate dintr-un vas de pământ. Era un om care în tinereţe trebuie să fi fost foarte puternic.

— Vreme urâtă, mi-a zis el, arătându-mi ploaia cu ceaşca Umerii lui laţi se încovoiaseră o dată cu anii. Avea părul alb, dar ochi de copil.

.................................................................................................

UN INTERVIU

-Sunteţi mulţumit cu ceea ce aţi scris?

-Nu sunt o astfel de canalie.

-Cine este Ernesto Sábato?

-Cărţile mele au fost o încercare de a răspunde acestei întrebări. Eu nu vă oblig să le citiţi, dar, dacă doriţi să aflaţi răspunsul, va trebui s-o faceţi.

-Ne-aţi putea spune nouă, celor dintâi, la ce lucraţi acum?

-La un roman.

-Are titlu?

-De obicei, titlul îl ştiu abia când am terminat de scris. În clipa de faţă am unele îndoieli. S-ar putea să se numească ÎNGERUL TENEBRELOR. Mai sigur, ABADDON, EXTERMINA­TORUL.

-Ciudat, sunt titluri destul de înfricoşătoare, nu?

-Da

-Mi-ar face plăcere dacă aţi putea să-mi răspundeţi la câteva întrebări: ce credeţi despre boom-ul latino-american? Consideraţi că un scriitor trebuie să fie un om angajat? Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr care începe să scrie? Între ce ore scrieţi? Preferaţi zilele cu soare sau pe cele înnourate? Vă identificaţi cu personajele dumneavoastră? Scrieţi despre propriile dumneavoastră experienţe ori inventaţi? Ce credeţi despre Borges? Un creator trebuie să aibă o libertate totală? Sunt folositoare congresele scriitorilor? Cum vă definiţi stilul? Ce credeţi despre avangardă?

-Uite, prietene, să ne lăsăm de prostii şi, o dată pentru tot­deauna, să spunem adevărul. Dar ştii, tot adevărul. Vreau să spun că trebuie să vorbim despre catedrale şi case de prostituţie, despre speranţă şi lagăre de concentrare. Mie, cel puţin mie, nu-mi plac glumele

pentru că o să mor.

Cel care crede că-i nemuritor, să-şi permită luxul

de a spune tâmpenii.

Eu nu: zilele mele sunt numărate (dar care om, domnule ziarist, nu are zilele numărate, spune-mi. Poţi să mi-o spui cu mâna pe inimă?)

şi vreau să-mi fac bilanţul

să văd ce rămâne din toate

(mătrăgună sau scribi)

şi dacă e adevărat că zeii sunt mai valoroşi

decât viermii

care se vor îngrăşa în curând cu rămăşiţele mele.

Eu nu ştiu, nu ştiu nimic (de ce trebuie să vă mint?),

nu sunt într-atât de arogant şi nici de tont

încât să proclam superioritatea viermilor.

(Las asta în seama ateilor de mahala)

Vă mărturisesc că povestea mă impresionează

pentru că sicriul

dricul

şi toate celelalte amănunte jalnice ale morţii sunt martorii nemijlociţi ai precarităţii noastre. Dar cine ştie, cine ar putea să ştie totul, domnule ziarist? S-ar putea ca zeii să nu aibă bunăvoinţa de a se umili atât de mult încât să apeleze la demagogie pentru a ajunge să fie înţeleşi în mod grosolan, aşa că ne aşteaptă cu spectacolele lor sinistre îndată ce s-a rostit şi ultimul discurs funebru, iar solitarul nostru trup a fost abandonat sie însuşi pentru totdeauna (reţineţi, însă, abandonat cu adevărat, nu aşa, cu aceste imper­fecte, dorite şi, în cele din urmă, inutile părăsiri pe care ni le impune viaţa)

şi aşteaptă atacul viermilor fără de număr.

Să vorbim, deci, fără teamă

dar şi fără pretenţii

în mod deschis şi simplu

cu un anume simţ al umorului

care să mascheze patetismului firesc al situaţiei.

Să vorbim câte puţin despre toate.

Vreau să spun:

despre aceşti zei problematici

despre viermi atât de evidenţi

despre chipurile schimbătoare ale omului.

Nu ştiu mare lucru despre aceste ciudate probleme

dar ceea ce ştiu foarte bine

pentru că sunt lucruri trăite

şi nu poveşti aflate din cărţi

aşa că pot să vorbesc despre dragoste sau despre teamă precum un sfânt despre extazurile lui

sau un magician de teatru (într-o întâlnire între prieteni, cu oameni de toată încrederea) despre trucurile sale.

Nu aşteptaţi altceva de la mine

şi nu mă criticaţi după aceea, nu fiţi perverşi, ce dracului!

Şi nici meschini. Vă avertizez; fiţi mai modeşti

pentru că şi dumneavoastră sunteţi sortiţi (tralala, tralala, tralala)

să hrăniţi viermii menţionaţi mai sus.

Aşa că, exceptând nebunii şi zeii invizibili (poate, inexistenţi), toţi ceilalţi ar face bine să mă asculte, dacă nu cu respect, cu condescendenţă.

-Mulţi cititori se întreabă, domnule Sábato, cum a fost posi­bil ca dumneavoastră să vă fi dedicat ştiinţelor fizico-matematice.

-Nimic mai uşor de explicat Cred că am spus undeva că m-am îndepărtat de mişcarea stalinistă în 1935, la Bruxelles, rămânând fără bani şi fără nici un act. Guillermo Etchebehere m-a ajutat cum a putut, el era troţkist şi o vreme am putut să dorm în mansarda cunoscutei Ecole Normale Superieure, rue d'Ulm. Mi-a-mintesc de parcă ar fi azi. Avea un pat mare, dar pe atunci nu avea şi încălzire, iar eu intram pe fereastră la zece noaptea şi mă culcam fără griji în patul dublu al portarului, mare om, însă iarna era îngrozitor de rece şi, cum nu existau calorifere, puneam peste noi câteva rânduri de ziare din L'HUMANITE şi, ori de câte ori ne întorceam de pe o parte pe alta, se auzea un foşnet puternic (îl mai aud şi acum), mă simţeam absolut gol şi, nu o dată, mergând pe malurile Senei, m-am gândit să mă sinucid, nu-ţi vine să crezi, însă îmi era milă de bietul Lehrmann, portarul alsacian, care-mi dădea mereu câţiva franci să pot mânca un sandviş din acelea lungi şi o cafea cu lapte, un adevărat lux, îţi dai seama, aşa că am dus-o de azi pe mâine până când n-am mai putut răbda şi, într-una din zile, cu multă grijă, am furat din librăria Gilbert un tratat de analiză matematică de Borel, pentru ca mai apoi, într-o cafenea, uitându-mă peste el, în timp ce afară era ger, iar eu beam o cafea cu lapte, să încep să mă gândesc la cei care spun

că piaţa în care trăim

este formată dintr-o unică substanţă

care se transformă în arbori, criminali şi vârfuri de munţi,

încercând să copieze un pietrificat muzeu

al ideilor.

Suntem asiguraţi

(de călătorii antici, de cercetătorii piramidelor, de indivizii care au văzut în vis şi de câţiva mistagogi) că e vorba de o înfricoşătoare colecţie de obiecte de neclintit, statice: arbori nemuritori, tigri pietrificaţi,

alături de triunghiuri şi paralelipipede.

De asemenea, un om desăvârşit,

format din cristalele veşniciei,

căruia în mod prostesc vor să i se asemene

(ca în desenul unui copil)

o grămadă de particule universale

care mai înainte erau soare, apă, batracian,

foc şi nor,

balegă de taur şi cal,

maţe putrezite pe câmpuri de bătălie.

În acest fel (continuă să ne explice aceşti călători, deşi acum o fac cu o uşoară ironie în priviri), din acest amestec de murdării, din gunoaie, pământ şi resturi de mâncare, purificate cu apă şi soare, ferindu-le cu tot sufletul de forţele sarcastice şi batjocoritoare, de marile puteri terestre

(fulgerul, uraganul, marea furtunoasă, lepra) se încearcă un jalnic simulacru

al omului de cristal.

Sabato - Autoprtret

Dar acesta, chiar dacă creşte şi prosperă (îi merge bine, nu?), dintr-o dată începe să şovăie, să facă eforturi disperate pentru ca în cele din urmă să moară, caricatură ridicolă, redevenind pământ şi balegă. Nu ajunge nici măcar la demnitatea focului.

-Doriţi să mai adăugaţi ceva la ceea ce aţi spus până aici, domnule Sábato? O preferinţă din teatru sau din muzică? Ceva despre angajarea scriitorului?

-Nu, domnule, mulţumesc. Nu doresc să adaug nimic.