De la Nistru până la Tisa

Când un fost mǎcelar din Piaţa Amzei, ajuns ministru – cazul e absolut real –, iar  dupǎ aceea director-proprietar de editurǎ, numai pentru a-şi spǎla banii, continuând sǎ fure, în primul rând din biblioteca mea (cǎrţi, nu cotlete de porc), am tǎcut. Tǎcusem şi înainte, când un tâmplar de peste Prut, oploşit în Bucureşti, în numele unei edituri care nu exista, mi-a cerut un autograf pe o anume carte, tipǎritǎ imediat, într-o ediţie pirat de 20 de mii de exemplare, împǎrţite egal, între cele douǎ ţǎri cu acelaşi drapel. Nemernicul considerase dedicaţia - „fratelui meu, cu toatǎ dragostea”- ca un dar cu care putea sǎ facǎ orice. Eu mǎ gândisem la fratele meu de sânge, în mâinile cǎruia fluierul şi vioara nu mai erau decât suflet strǎmutat în cântec. Soldat în termen, vânǎtor de munte, mort fǎrǎ cruce, lângǎ Tiraspol, în timpul rǎzboiului. Gangsterul basarabean s-a gândit numai la bani. Bani mulţi, nemunciţi – carte de la mine, hârtie şi tipar de la statul român -, pe care i-a dus la Chişinǎu, investindu-i, cu câştig garantat,  într-un atelier de fabricat sicrie...

Nu inventez nimic. Pot, la o adicǎ, sǎ pun dovezile pe masǎ. Dar cum nu cer, nu vreau şi nu pretind nimic de la nimeni, nu simt nevoia sǎ numesc autorii. Îmi ajung faptele.

Gangsterul, îmi amintesc bine, venise la mine într-o dimineaţǎ de februarie, pe un ger cumplit, şi în afara dedicaţiei, i-am oferit un palton – „ e puţin ponosit, dar e mai cǎlduros decât raglanul” –, refuzat cu nobleţe: în stradǎ, a urcat într-un Mercedes nou-nouţ, cu un portbagaj în care încǎpeau şapte mitraliere.

 Un mǎcelar din vremurile de dinainte însemna mai mult decât un ministru de dupǎ aceea. Pus sǎ lucreze în branşa lui, s-a dovedit mai mult decât priceput. Concret, în vara anului 1991, un vapor încǎrcat cu carne de vitǎ din Argentina, colindase fǎrǎ succes toate porturile europene. Valabilitatea produsului expirase şi nimeni nu l-a primit, nici mǎcar fǎrǎ bani, incinerarea prespunând un consum de energie greu de justificat.

Vaporul  a ancorat în cele din urmǎ la Constanţa, unde marfa a fost primitǎ şi plǎtitǎ de fostul mǎcelar din banii statului, la preţul convenit. Pescǎruşii, corbii de mare, ciorile şi celelalte volatile i-au însoţit intrarea în port, aşteptând deschiderea containerelor.

            Am aflat tǎrǎşenia, i-am spus-o lui don Pedro, prietenul meu de atunci, iar el m-a contrazis - aşa fǎcea mereu - a verificat şi mi-a dat dreptate: e adevǎrat, dar l-am dat afarǎ. Nu mai e secretar de stat. A trecut în comerţ, la o firmǎ de bartter: mere pe pere.  S-o lǎsǎm baltǎ, nu publica nimic pânǎ nu recuperǎm paguba.  

            Cu oţet, amoniac, sare, aditivi şi stabilizatori, carnea argentinianǎ a fost îndesatǎ în cutii de conserve la Bacǎu, Brǎila, Tulcea şi Slobozia, şi desfǎcutǎ peste tot, într-o perioadǎ când ţara era ticsitǎ cu carne proaspǎtǎ, foştii colectivişti terminând  cu decimarea fermelor, incendierea saivanelor şi ghilotinarea animalelor.

            N-am publicat ştirea aceea. Dupǎ doi ani, fostul ministru, devenit editor,  a invadat  librǎriile cu cǎrţi elegante tipǎrite în Germania. Nu pentru cǎ tipografiile noastre nu ar fi putut face acelaşi lucru, ci pentru cǎ, foarte probabil, aici îi fusese depus comisionul primit de la vaporul argentinian: jumǎtate din valoarea cǎrnii de vitǎ,  plǎtitǎ din banii statului, se întorcea legal  în evidenţele financiare, scoţând din ţarǎ, la fel de legal, suma echivalentǎ. Altfel spus, o dublǎ spǎlare de bani, imposibil de dovedit. Un individ care trece de la satâr şi butuc direct la Dostoievski, fǎrǎ sǎ fi petrecut, precum acesta, mǎcar patru ani în Siberia, nu mai poate fi oprit de la astfel de fǎrǎdelegi nici de Dumnezeu.

            Sentimentul sacrificiului inutil s-a insinuat de multe ori în faţa ferestrelor mele, dar am reuşit de fiecare datǎ sǎ-l îndepǎrtez, fiindu-mi mai uşor sǎ înving o stafie decât o prezenţǎ vorbitoare ivitǎ pe neaşteptate pe pragul casei. Deasupra stafiei, faci semnul crucii și simți cum se destramă; înaintea musafirului nechemat, te închini și-ți aștepți destrămarea. 

În faţa naufragiului, posibil oricând, nu cred cǎ mi-am trǎit viaţa sub semnul zǎdǎrniciei şi sacrificiului inutil. Nici, mai ales, înainte, când râurile ţǎrii au curs în mod firesc, iar eu am curs cu ele, spre neştiutul liniştitor al mǎrii. Nici dupǎ aceea, când li s-a abǎtut curgerea pentru ca în matca de pânǎ atunci sǎ încapǎ un timp artificial, cu izvoare false, infestând cu dezastre izvoarele adevǎrate.

            Refuz din superstiţie, şi nu din laşitate, sǎ numesc frontiera dintre un timp şi celǎlalat. Cel dinainte s-a împǎrţit în douǎ; cel bun şi frumos s-a stins, lǎsând pǎdurile fǎrǎ cer, cel rǎu şi urât curge împreunǎ cu cel artificial şi lasǎ cerul fǎrǎ pǎduri.

            Frontiera se aflǎ aici, într-un spaţiu fals, fǎrǎ calendar. Pentru cǎ e în legea naturii ca timpul real sǎ nu funcţioneze într-un spaţiu imaginat.

Necunoaşterea, mai exact spus ignorarea entuziastǎ de cǎtre mine a acestei legi, m-a fǎcut sǎ nu mai vǎd constelaţiile, amǎgit de un cosmos fals, unde, într-adevǎr, orice sacrificiu înseamnǎ zǎdǎrnicie.   

            Recunosc acest fapt şi mi-l asum fǎrǎ de cǎinţǎ, pentru cǎ nu am fost singurul amǎgit şi nici acum, când constelaţiile şi-au revenit la locul lor, nu mǎ simt singur, deşi  am fost obligat sǎ le privesc din alt spaţiu, în iluzia cǎ numai astfel îmi pot salva timpul dinainte, trǎit cu inocenţǎ şi sinceritate. 

            De la Nistru până la Tisa, poezia noastră trece pe la Isarlâk și se întoarce în Carpați.