Vremea corvidelor

Indoindu-mă că ar fi fost în stare de josnicia pe care o aveam în faţă, gata să i-o trec cu vederea dacă şi-ar fi recunoscut jumătate din ea, l-am căutat la telefon, i-am spus cine sunt, iar el, după o pauza lunga, suficienta pentru ca stolurile de ciori, prinse de inserarea sfârşitului de august, sa ajungă din Piaţa Victoriei la Podul Constanta, mi-a răspuns ca nu ştiam cu cine stau de vorbă. Mi-a spus-o apăsat, sâsâind ca de obicei, rărind cuvintele în aşa fel, încât să înţeleg că, de fapt, nu ştiam cu cine am de-a face.

Din îndoială, josnicia trecea în certitudine. Am lăsat sa mai treacă o generaţie de corvide de-a lungul Bulevardului Ion Mihalache, fost 1 Mai, şi am adăugat apăsat, să priceapă ca nu pe el îl căutam, ci pe celalalt, cel de până atunci, fost şi dintotdeauna.

Rămas în casetă, restul conversaţiei îmi spune că a priceput, dar a refuzat sa-şi recupereze persoana de altădată, preferând-o pe cea de acum, ipocrită şi arţăgoasa.
Intr-adevăr, nu ştiam cu cine am de a face. Nu ştiam că, de când lipsesc din ţară – a lipsi din ţara ta nu înseamnă a trăi în alta - pe lângă pungaşii dintotdeauna, cei care, între două staţii de tramvai, printr-un brânci acordat cu frâna vatmanului, te lasă fără ceas, a apărut o generaţie nouă, de manglitori culţi şi politicoşi, care te invită sa „avansezi înainte”, îţi lasă ceasul, dar ţi-l golesc de timp. Un ceas poţi să-ţi mai cumperi, şi poţi sa urci in tramvaiul următor. Timpul golit astfel, trecut în ceasul lor, nu-l mai afli nici in paradis, unde, oricum, nu mai ai ce face cu el.

In ziua aceea, nu urcasem în nici un tramvai. Mersesem pe jos, prin cartier, descoperind ca dregătorii feudali – cluceri, postelnici, paharnici, pivniceri sau serdari – reuşiseră să-şi păstreze uliţele, înveşniciţi în demnităţile lor de către feudalii de azi, respectuoşi cu tradiţiile unui trecut urât, din care-şi construiesc un viitor frumos.

Numai uliţa mare fusese scoasă din istoria ei de peste o sută de ani ca să facă loc unui politician fără nici un an de istorie. Şi exact aici m-am oprit, in librăria din fostul Bulevard 1 Mai, răsfoind – nu la întâmplare – câteva cărţi, îmi recunoscusem timpul golit din ceasurile mele şi trecut sub alte nume în paginile acestora, în primul rând numele celui căutat la telefon, şi ieşisem in stradă cu sentimentul că plec dintr-un cimitir. Cimitirul Progresului, cel care  se află pe strada Eternităţii, cu intrare şi prin partea opusă.

Numai privirile grele de reproş ale unei vânzătoare m-au adus pentru o clipă la adevărul prezentului. S-a uitat la ceas, nemulţumită ca întârziasem prea mult – erau multe pagini – şi nu cumpărasem nimic, nici măcar o maimuţă galbenă de la raionul de jucării.

Afară, dinspre Piaţa Victoriei, primul pâlc de corvide se îndrepta spre Piaţa Chibrit „agăţate” de troleul tramvaiului 20. Cele care nu ştiau sa citească, se rătăceau la încrucişarea cu fostul Bulevard Miciurin, acum General Rădescu, dar tot in prelungire cu strada Turda, zburând in urma tramvaiului 45, şi reveneau, protestând, grăbind „pasul”, să nu-şi piardă familia. Potop de aripi negre...

Până acasă, am răsfoit în gând paginile din Plumb şi Scântei galbene. Nu-mi pot închipui poezia română fără Bacovia – i-ar lipsi nordul - , nici poemele lui fără potopul de pasări negre. Pentru că nu sunt pasări decât pe dinafară şi nu-s negre deloc. Abia târziu, prin anii 70, când l-am tradus în spaniolă, mi-am dat seama ca pe dinlăuntru erau altceva. Şi exact acest altceva e lucrul cel mai greu de tradus, uneori imposibil. Blestemată mai fie şi toamna./ Şi frunza ce cade pe noi - / Blestemat să mai fie şi târgul / Ursuz şi cu veşnice ploi...

In mai, 1956, Gabriel n-a vrut să urce lângă tatăl său fără mine. Şi aşa am plecat din curtea Uniunii Scriitorilor, cu mâinile pe coşciugul poetului. Şi m-am întors de la Bellu, acasă, în Piaţa 1 Mai, cu tramvaiul 20, unde mă aflam şi acum, în strada care şi-a pierdut numele.
Nu, corvidele de acum nu sunt ale lui Bacovia. Sunt altele, mai precis, un alt altceva, o generaţie cu alte izvoare, înfrăţite cu cele ale manglitorilor culţi şi politicoşi.

Când s-a apucat sa înveţe spaniola, (re)numitului de mai târziu prof. universitar i   s-a împleticit pronunţia - mai multe sunete decât litere -, şi ca să-şi desprindă limba din cerul gurii, a început sa sâsâie ca un gâscan surprins în ograda vecinilor. Lucru firesc, daca nu uitam că imitaţia presupune şi însuşirea gândirii celui imitat, iar de aici şi a comportamentului.

Academicianului Iorgu Iordan – sunt două vieţi de atunci – i-au plăcut amândouă defectele şi l-a reţinut la Catedră, unde bărbătuşul palmiped, născut în Floreasca, lângă Groapa lui Ouatul, trecând din gârlă în gârlă, şi-a îmbunătăţit sâsâitul şi constipaţia fonetică, ajungând stăpân pe un lac întreg, adică profesor plin. Plin şi deplin, cu merite la vedere, şi altele doar presupuse, derivate prin bănuială din aureola universitară, care te face să pari mai deştept decât eşti.

Între acestea altele, unele se văd abia acum, în a treia viaţă, când el însuşi a descoperit că le-a trăit puţin şi prost pe celelalte două. Şi ca să mai îndrepte câte ceva,
s-a reîntors sa facă ordine în ogrăzile altora. Mai grav, a început sa creadă ca a umblat pe drumuri pe unde n-a fost nicicând, dar presupune ca numai asta ar fi făcut. Drept pentru care s-a apucat să-şi planteze numele pe ele, ca poliţia semnele de circulaţie.

Deloc întâmplător, unul dintre acestea, cel care a dus – şi mai duce – spre literatura sudamericană, l-am deschis eu, in 1965. Şi aşa a rămas până de curând, când l-am găsit jefuit. Jefuit la propriu, de la un cap la altul. Iar la una dintre răscrucile din 1972, mi-am găsit numele şters. Şters definitiv, înlocuit cu numele şi pronumele său şi al unei gâşte tinere, cu ifose de lebădă, strecurata în ograda proprie pe sub zăplaz, să-l ajute la plantarea noilor semne şi întreţinerea bătrâneţii personale.

Nu-i vorba de o slăbire a memoriei– conversaţia telefonică stă mărturie -, ci de o betegeală psihică specifică impostorilor de o categorie aparte, cei care uzurpă memoria altora şi reuşesc să li se substituie, trecând în proprietatea lor bunurile uzurpatului. Nu are importanta amânuntul că nimeni nu se poate întoarce de unde n-a ajuns niciodată. Ajunge ca uzurpatul sa fie absent; dispărut din spaţiu, nu neapărat şi din timp. Culţi şi politicoşi, când absenta celui plecat fără adresă devine mai lungă decât aşteptarea, intruşii intră în hazna, îşi leapădă caracterul, şi ies îmbrăcaţi în hainele celuilalt, dându-se drept ce n-au fost, dar le-ar fi plăcut să fie.

Timp de două vieţi, renumitul universitarul a avut răbdarea monahala de a repeta la nesfârşit, în fata studenţilor, unul şi acelaşi curs de istorie literară despre scriitori spanioli cu operă închisă, lăsându-le impresia că le transmite cunoştinţe şi judecaţi noi-nouţe. Toate culese din ogrăzile altora, astfel ca de la el n-a pus decât sâsâitul zăbrelit în colivia unei flaşnete; cu papagal pe trapez şi bilete de examen alături.

Singura obligaţie a flaşnetarului a constat în învârtirea în ritm potrivit a manivelei. Un supliciu acceptat ca un ideal, de unde, odată ajuns, nu te mai poate clinti nimeni.

Am avut oroare de o atare îndeletnicire. În loc să repet de zeci de ori unul şi acelaşi lucru despre un singur scriitor – oricât de important -, am preferat sa traduc alţii unsprezece, înzestrând bibliotecile cu opere la care cititorii nu aveau cum sa ajungă.

Aşa au ajuns, in 1965, la Tunelul, romanul lui Ernesto Sábato, urmat, in 1984, de Abaddon Exterminatorul, opera sa fundamentala. Aşa au ajuns, in 1972, la literatura lui Jorge Luís Borges, când, la propunerea, în selecţia şi traducerea mea, Editura Univers a publicat Moartea şi busola, prima culegere din scrierile marelui autor argentinian.

Tot aşa, în 1979, au ajuns la Toamna patriarhului, capodopera lui Gabriel García Márquez, după ce, un an mai înainte, cunoscuseră Fantastica şi trista poveste a candidei Eréndira şi nesăbuitei sale bunici, iar, puţin mai târziu, la Cronica unei morţi anunţate. Pagini ale aceluiaşi scriitor, recunoscut între timp cu Premiul Nobel.

Toate aceste traduceri, şi multe altele, au trecut acum, prin jaf, impostură şi piraterie, în proprietatea altora. Începând, deloc întâmplător, cu Moartea şi busola, culegere pe care  renumitul universitar şi gâsculiţa-lebădă au înscris-o în patromoniul propriu. Împreuna, aripă lângă aripă, în 2006, au şters numele meu şi au plantat la aceasta răscruce portretele lor in mărime naturală. Aşa mi-am regăsit cartea, în librăria din fostul Bulevard 1 Mai, năpădit de potopul corvidelor de ultima generaţie.

Nu voi mai vorbi despre aceste lucruri niciodată. Îmi cunosc ceasul şi nisipul din el şi cred că nu-i inutil să cheltuiesc puţin pentru cei care au clepsidra neîncepută.
Pentru cei care nu ştiu, dar şi pentru cei care au uitat, sunt nevoit sa adaug că la
vremea aceea, în 1972, Jorge Luís Borges era un scriitor proscris. Nu apăruse în nici o ţară din Est, aducerea lui în lumea literară de la noi reprezentând un gest de nesupunere ideologică, sancţionat, în cel mai fericit caz, cu neincluderea ta în planurile editoriale din anii următori. O pâine mai puţin pe masă şi două mai puţin în suflet.

Pe atunci, în peisajul literelor noastre încă mai ara plugul de lemn al realismului socialist, ideologia culturala supraveghind toate drumurile pe unde ar fi sosit şi altfel de sămânţă. Dispunea de toate mijloacele, umilinţe de care nu vreau să-mi amintesc

Faptul că în perioada aceea au apărut mulţi, foarte mulţi mari scriitori străini, îşi are explicaţii şi motivaţii care nu interesează aici. Cine-şi mai aminteşte de Heliade? In cultura romana, când n-a fost prea târziu, pentru mulţi era prea de vreme.

In cazul lui Ernesto Sábato, ca sa revenim la capăt de drum, refuzul publicării sale a durat doi ani. Autorul Tunelului nu figura în mica – malenkaia – enciclopedie sovietică, dar figura în cea mare – balşaia -, unde se menţiona părăsirea cercetării din domeniul fizicii atomice şi i se reproşa abandonarea militanţei comuniste.

Sosirea neaşteptată a autorului la Bucureşti, a anihilat primul pretext. Al doilea: Sábato a acceptat plata drepturilor în lei – păstrez documentul -, bani pe care nu i-a încasat niciodată, după cum nici pe cei cuveniţi pentru Abaddón Exterminatorul. Banii aceia trebuiau cheltuiţi în ţară şi au rămas depuşi la Fondul Literar, de unde au ajuns la o instituţie nouă, recent privatizata ca sa poată fura de la stat. Jefuitorii trecutului...

Prietenia cu Sabato nu avea preţ.. Al treilea pretext, ultimul: personajul principal Juan Pablo Castell abuzează de serviciile unei prostituate românce. In traducerea mea, Sábato a fost de acord ca prostituata sa nu aibă nici o nationalitate...

N-am reuşit, din pricina unor astfel de pretexte, absurde dar decisive, să-i aduc pe atunci în bibliotecile noastre pe Julio Cortázar, Juan Rulfo sau Juan Carlos Onetti. În una din povestirile primului, regele Carol se plimba cu Elena Lupescu într-un avion fără destinaţie precisă. In Pedro Páramo, romanul lui Rulfo, morţii era mai vii decât toţi viii din lume şi aveau idei şi obiceiuri contrare viitorului dorit şi aşteptat de noi. În paginile lui Onetti se savarşea un avort ilegal, pedepsit de legile noastre.

Nu am nici un merit şi nici o vină: pe toţi trei, şi pe mulţi alţii, i-am cunoscut de aproape, prietenia şi scrisorile vindecându-mi multe singurătăţi. Cu Cortázar am călătorit prin Cuba, în 1968; cu Rulfo am locuit, in mai 1972, uşă lângă uşă, într-un
hotel din insulele Canare. Şi ne-am revăzut În Mexic, fiindu-mi călăuză tăcuta în universul culturilor precolumbiene; cu Onetti, Leopoldo Marechal, Carlos Rojas, Angel Ramas, Marta Traba, Carlos Martínez Moreno, Salvador Garmendia, Mario Monteforte Toledo, Augusto Monterroso, şi alţii, am călătorit, în 1969, timp de zece zile în acelaşi tren, de la Santiago de Chile până la Puerto Montt, înnoptând în Chiloé, aproape de Ţara
de Foc. Un vagon, casă pe roţi pentru scriitorii sudamericani, iniţiativă a lui Pablo Neruda, Jorge Edwards, Francisco Coloane şi Mario Vargas Llosa, dupa un congres unde, invitat sa vorbesc despre realismul socialist, am optat pentru un socialism realist. Motiv de mânie publică din partea delegaţiei sovietice şi a unor scriitori de aceiaşi ideologie; la exact un an după intrarea tancurilor sovietice în Cehoslovacia...

In mod concret, atunci am descoperit izvoarele literaturii Sudului şi am rămas aproape, străduindu-mă sa aduc acasă o parte din foşnetul lor. Atât cât am putut şi mi s-a îngăduit. Alţii, după aceea, au adus mai mult, aşezând în geografia noastră fluviul imens al acesteia, înviorând peisajul cu valori mari, despre care mulţi nu ştiau că există, dar şi-au dat seama că ne lipseau. Azi, totul pare simplu. Atunci, totul era complicat.

Ilustrative, cele ce mi s-au întâmplat cu Toamna patriarhului, capodopera lui Gabriel García Márquez. Respinsă categoric de Cartea Româneasca şi de toate celelalte edituri de la noi. Mai puţin de Univers, unde profesorul Romul Munteanu a „pierdut” referatele externe obligatorii, toate trei negative, sfătuindu-mă să fac rost de altele, favorabile. Ştia ceea ce alţii nu aflaseră: cartea s-a editat in 1979, în perioada de pregătire şi desfăşurare a celui de al X-lea Congres al PCR, când cenzorii erau ocupaţi cu discursurile delegaţilor, şi nu aveau timp să vadă „o vaca în balconul patriei”, pe care, cu toata dragostea pentru el, Marin Preda n-a avut curajul s-o lase acolo, păscând iarba covoarelor prezidenţiale.

Cartea s-a „tras” în 100.130 exemplare, după cum apare in caseta tehnică; tiraj la care tipografii de la Scanteia, respectuoşi cu operele de valoare, au mai adăugat de la ei, cu hârtie de la stat, alte 10 mii, în beneficiu personal.

Nu-i inutil să adaug că, la rugămintea mea, Gabriel García Márquez acceptase plata drepturilor de autor in lei, plănuind împreuna cu Álvaro Mutis o călătorie în România. In adolescenţă, amândoi fuseseră îndrăgostiţi de Panait Istrati, primul scriitor român ajuns in Sudamerica şi care, chiar dacă pare greu de crezut, le-a influenţat primele pagini. Un personaj istratian, Maqroll el Gaviero, vaporean plutind pe toate fluviile, reale sau imaginate, însoţeşte toata poezia şi proza lui Álvaro Mutis. Tradus şi publicat de mine, în 1980, la Editura Albatros, Mutis îmi scria pe pagina de gardă din Jurnalul din Lecumberri: „Darie, aceasta carte are o singura virtute, aceea ca am scris-o gândindu-mă la fratele nostru Panait Istrati, la durerea şi fericirea lui de a fi om.”

Exista întâmplări care se trăiesc şi nu se mărturisesc niciodată. Le pastrezi numai pentru tine, sa te poţi întoarce in lumea lor, retrăindu-ţi timpul fără să ştie nimeni pe unde umbli. Vroiam să-i aduc pe cei doi la Brăila, oraş care, prin Istrati, Voiculescu, Fanuş Neagu, Bănulescu, etc., nu se deosebeşte prin nimic de Aracataca, după cum nici Bărăganul nu se află departe de Macondo. Bănuiala că ultimii doi au trecut ei mai întai prin Macondo, nu-i un păcat. Nu treceau, în definitiv, prin locuri necunoscute. Treceau ignorând amânuntul că destinul culturii noastre a fost şi a rămas acela de a adânci văile pentru ca undeva, sus, să primească mai mult lumina alte culturi.

Universalizarea este o noţiune inventată de cei instalaţi de mult pe aceste înălţimi.
Aparte harul cu care s-a născut, marele talent narativ al lui García Márquez s-a format inventând întâmplările lui, în timp ce le asculta pe ale altora. Mai întâi, pe ale lui Nicolas Márquez, bunicul dinspre mamă. Inventa alături, cu o imaginaţie fabuloasă,
descoperind semnificaţii noi, acolo unde nimeni nu le mai căuta. Sau povestind, fără să ştie, lucruri pe care alţii le povestiseră de mult. Când am tradus Inecatul cel mai frumos din lume, m-am dus la volumele lui Arghezi Si am recitit Zburatorul. Faceţi ca mine şi veţi descoperi stupefiaţi că-i vorba de unul şi acelaşi text – peisaj, situaţie, metaforă – scris de Arghezi în 1927 şi rescris de Gabo în 1968.

 Un traducător, când traduce cu adevărat, traduce din memorie şi pagini din alţi autori. Traduce din el însuşi, pagini pe care nu le va mai scrie niciodată. Traducându-l pe Gabo, îmi întocmisem o „harta” a mea, in care Melquiades se întâlnea faţă în faţă cu Pantera, din Zahei orbul, în vreme ce, din aceleaşi pagini, Caliopi rămânea strangulata pe malul Buzăului, iar Remedios dispărea în văzduh, purtată de cearşafurile întinse la uscat. Nu-i bine să-l citeşti pe Herodot după ce l-ai citit pe García Márquez.

Surprinsă de ideea călătoriei celor doi columbieni strămutaţi in Mexic, de la Barcelona, unde îl cunoscusem pe Gabo, in 1968 –, Carmen Balcells, agenta universală a drepturilor sale, a dorit să ştie dacă leii romaneşti îi acopereau cheltuielile călătoriei, plus o sesiune de tratament geriatric la Staţionarul Ana Aslan. I-am răspuns că nu, nici vorbă de aşa ceva.

Călătoria nu a mai avut loc, dar ceva din neîmplinirea ei s-a împlinit: cine ştie să citească folosind infraroşiile, va descoperi în spatele figurii lui Simón Bolivar, din romanul Generalul in labirintul său, chipul de fum al lui Tudor Vladimirescu. Schitat de cuvintele acestuia: „Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii.” Text cules in casa mea din Bucureşti, de istoricul mexican Gustavo Vargas şi comunicat lui Gabriel García Márquez, care a ştiut să-l transmită lui Bolivar fără cuvinte.

Destine paralele, consumate în alt spaţiu, dar, absolut, în acelaşi calendar.
In cazul lui Borges, târguiala editorială a durat trei ani, şi nu mi s-a întâmplat nimic urât. Când îl cunoscusem, Borges aproape ca nu m-a lăsat să vorbesc (vezi Cu Borges despre Borges, în cartea mea, Ora Americii Latine, apăruta la Albatros, in 1971), interesat de geţi, de scrierile lui Ovidiu in limba acestora, de geometria cobzei romaneşti, în ale cărei sunete recunoştea vechea vihuela, din care descinde ghitara argentiniana de azi. Forme pe care nu putea să le mai vadă: mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe cicatricea de pe creştet, origine a povestirii Sudul şi a pierderii treptate a vederii.

Era interesat de istoria Transilvaniei: unul din personajele sale (Nemuritorul) trecuse pe la Kolozsvár, în 1638, în drum spre Leipzig. Amănunt observat de cenzură, anulat de Vladimir Streinu – „Kolozsvár în 1638, Cluj dupa Avram Iancu.” –, directorul editurii. Tot el a vestejit şi alte amănunte, aprobând publicarea, aşa cum o propusesem.

Am întocmit culegerea retrăind întâlnirea aceea - au mai fost şi altele -, reţinând tot ceea ce am considerat mai semnificativ pentru opera sa de până atunci, renunţând la paginile respinse categoric de cenzură. In total, 36 de piese – 400 de pagini – adunate sub titlul Moartea şi busola, împrumutat cu îngăduinţa sa, de la una din povestirile din Artificii.

Tiraj: 50 de mii de exemplare, la preţul de 8,75 lei per unitate.
Aşa a intrat Borges în librăriile noastre, astfel a rămas în bibliotecile a trei generaţii de cititori; suficiente pentru ca podul memoriei să se aşeze definitiv pe cele două maluri. Aparte, influenţa pe care a avut-o asupra unora dintre prozatorii noştri mai tineri, uşor de identificat. Până şi pasărea cu zbor invers a lui Nichita pleacă din paginile sale.

 Şi, bineînţeles, satisfacţia mea: traducerea a fost premiata de Uniunea Scriitorilor, preşedintele juriului fiind Marin Preda, cel atât de exigent cu scrierea frumoasă.

În toţi anii aceia, renumitul universitarul  a umblat cu flaşneta pe umăr, ignorând amănuntul că pasul pe loc e timp fără distanţă. N-a fost interesat de Borges până spre sfârşitul de secol, când şi-a dat seama că merita să-şi planteze numele pe drumurile mele, asumându-şi, în 1999, îngrijirea unei ediţii (Opere). Unii seamănă, alţii culeg. Proiectata în patru volume, Editura Univers n-a publicat decât două, nedispunând de materia necesară pentru următoarele.

 A făcut-o din materia care exista, cu o viclenie de tejghetar din Piaţa Dorobanţi, intercalând între traducerile mele şi ale altei traducătoare, traducerile proprii. Puţine şi grăbite, suficiente pentru a-şi justifica impostura, legitimându-se drept editorul marelui Borges.

Când m-a anunţat că mi-a inclus – fără să mă consulte - traducerile in „ediţia” sa, n-am fost curios sa aflu cum şi-a alcătuit-o. Am descoperit după apariţie, că la criteriu cronologic, respectat de toţi editorii din lume, mai adăugase unul, cel al „genurilor literare”, criteriu stupid, pentru ca Borges a dispreţuit aşa ceva, inventând tot atâtea „genuri” cate a simţit ca-i erau de folos. Intersectarea liniei cronologice cu cel de al doilea criteriu i-a privat pe cititorii „ediţiei” sale de cunoaşterea mişcării în timp real a creaţiei borgesiene, anulându-i multe virtuţi. Borges e singurul autor care, în zece pagini, a scris un roman pe care alţii nu l-ar fi terminat nici în câteva sute. Singurul care transporta fantasticul în realitate şi istoria în ficţiune. Singurul care şi-a construit propria estetică. Singurul care, nevăzător, a văzut adevăruri nevăzute de nimeni, niciodată.

Substanţa celor doua volume s-a sprijinit, efectiv, pe culegerea mea, dar nu i-am reproşat absolut nimic. Nici măcar insuşirea în întregime a volumului Artificii – peste 60 de pagini!- trecut pe numele şi în contul său personal. Mi-am simţit ceasul golit de timp, dar am trecut totul în seama unei rătăciri de moment, aşteptând volumele următoare, cele care nu au mai apărut niciodată.

Editura Univers avea să dispară la puţin timp, fiind privatizată. Ca şi vapoarele, vândută pe gratis; aruncându-se peste bord un portofoliu imens, jefuit de toţi neaveniţii. Pentru ca după 1989, cultura romana nu a mai avut un minister al ei, ci numai miniştri.

Mircea Martin, ultimul director, a mai salvat ce s-a putut, între altele, romanele lui Sábato, într-o ediţie splendidă, şi versiunile mele din Borges. Cele pe care, cu autoritatea de editor, câştigata uşor şi repede, flaşnetarul s-a dus la Iaşi, fascinând o editură de aici cu o nouă ediţie Borges. Completă şi definitivă.

Prestigioasă prin dispariţia altora, prosperă prin vânzarea perelor din plopii de pe Copou, unde-şi are sediul central, editura ieşeana a îmbrăţişat oferta ca pe o mireasă părăsită în faţa bisericii Trei Ierarhi, şi a mai plantat un plop fructifer la fereastra. Neapărat plop, pentru că perele acestuia nu sunt impozabile decât în proverbe.

Aşa a apărut şi astfel am răsfoit, în librăria din fostul Bulevard 1 Mai, opera lui Jorge Luís Borges: trei volume elegante, dintre care primul - nu se putea altfel - include, in întregime, culegerea mea din 1972 şi, evident, poartă titlul de atunci - Moartea şi busola -, traducerea trecând prin impostura intelectuala în proprietatea celor mai înainte menţionaţi.

Niciun alt titlu nu era mai potrivit pentru ca nordul memoriei culturale să-i orienteze pe cititorii de azi spre literatura lui Borges, asigurând şi desfacerea celorlalte volume. Astfel că universitarul-flaşnetar şi l-a însuşit fără să şovăie, iar editura ieşeana, specializata în cultura plopilor după o metoda belgiană, l-a plantat cum i-a fost oferit.

Când i-am cerut acordul pentru titlu, Borges era sceptic: încercase şi el, prin 1950, acest titlul, fără nici un succes de librărie. Vânduse numai trei volume. I-am sugerat Istoria universala a infamiei. A zis nu. Am adăugat Istoria eternităţii. A zâmbit: éternulité...

In 1972, Moartea şi busola s-a vândut în 45 de mii de exemplare.
Cât priveşte traducerile mele, premiate de Marin Preda, universitarul însuşi le-a recunoscut valoarea, incluzându-le în ediţia din 1999. Sunt aceleaşi şi acum. Cu mici diferenţe exterioare: s-au înlocuit virgulele, s-a schimbat formatul, coperta, nasturii şi preţul. Inaccesibil pentru cei care nu pot scoate banii din buzunarul altora. Îndeletnicire plăcuta şi uşoară, din câte pot să observ, pentru că sunt destui care au învăţat s-o facă foarte bine. Şi nu fac decât asta. Un semn de progres, fără îndoiala, ca şi altele din ultima vreme, dar cu particularităţile sale: înainte se făcea cultură fără bani; acum se fac bani fără cultură. De aceea şi există mulţi bani. Mai mulţi ca niciodată: uşori, grei, albi, negri, spălaţi, furaţi, falsificaţi, etc., ori însuşiţi prin impostură intelectuala. Care seamănă, dar nu-i tot una cu falsul intelectual, la indemna oricui. Impostura intelectuală te ajuta să câştigi bani fără dovezi incriminatorii. Nu există legi pentru fărădelegi de această natură. Caii de la bicicletă, apa din ciur şi perele de plop n-au avut niciodată un preţ mai bun ca acum. Cine a ştiut să-şi planteze la timp un astfel de pom, a reuşit să vândă jumătate din pădurile ţării, păstrându-şi toţi banii.

De aici, telefonul meu şi trufia palmipedului. Surprins că-i deranjez înserarea.

Într-adevăr se înserase bine. Bine de tot şi peste tot. Dormeau până şi corvidele.

R. Toate drepturile rezervate