HRISTOS ZIATAS – Sub pleoapele cucuvaei

Cuvânt înainte

           

            Un univers restrâns, oprit parcă la prima cunoaştere, cea din copilărie şi adâncit mereu prin nostalgia desprinderii de el, prin distanţa care reconstruieşte neîncetat obiectele lipsă, constituie, cred, caracteristica fundamentală a poemelor ce urmează.

Li se adaugă o fuziune între elementele ce ţin aproape exclusiv de poezia noastră şi date aparţinând neîndoielnic zonei mediteraneene, în special liricii greceşti. Pentru că mierla, cireşul sau greierul sunt ale noastre şi pentru că alcionul, măslinul sau piatra sunt dintotdeauna ale lumii eline.

Cei care-l cunosc pe Hristos Ziatas vor rămâne surprinşi de această ipostază a sa, dar îşi vor explica foarte uşor mecanismele ei: aproape niciodată, între colegi, el nu şi-a mărturisit vocaţia lirică şi şi-a amânat deliberat debutul.

Născut în 1937, la Halara, un sat ca toate satele din Grecia, poetul trăieşte din 1948 în România. Iată de ce, multe dintre noţiunile care ne însoţesc pretutindeni au fost cunoscute de el mai întâi în varianta graiului nostru şi abia după aceea în cea de acasă, prin dicţionar. Multe din acestea domină spaţiul sonor al cuvântului prin spiritualitatea românească şi ele sunt acceptate ca atare de poet şi atunci când trebuie să le mute, prin poezie, în lumea Eladei. Nu e vorba de un bilingvism, poetul mai stăpâneşte şi alte idiomuri, care şovăie în faţa materiei poetice, ci de o stare, alta decât cea obişnuită, de contemplarea sentimentului, o stare ce se rosteşte neapărat pe căi ocolite.

Fără să-mi fac vreun merit, recunosc că într-un fel am grăbit debutul poetului, determinându-l nu neapărat să fie prezent de câteva ori în paginile revistelor noastre literare, cât, mai ales, să-şi aleagă la un moment dat un mănunchi de poeme pe care să le încredinţeze unei edituri. Cuvintele datorate poetului Iannis Barinis, însoţeau cartea încărcate de emoţia descoperirii. Nu s-au cunoscut niciodată, dar când le-am parcurs prima oară erau calde încă, pline de o căldură fraternă: Nostalgia difuză, sentimentul ales, trăirea curată şi dragostea se adună deasupra trecutului, se scaldă în izvoarele tradiţiei clasice, se închină prezentului şi se îndepărtează, devin simboluri care alunecă spre un sat cu case pierdute printre arbori, spre o vârstă din care chipul mamei se detaşează ca o constelaţie. Poezie modernă şi totodată tradiţională. Teme alese cu gust, transfigurate cu forţă şi cu un adevărat simţ al artei.

Sunt cuvinte care nu pornesc dintr-o circumstanţă cu daruri, nici dintr-o ceremonie cu laude, ci dintr-o emoţie firească, declanşată de valoarea în sine a poemelor. Pentru că trăirea absenţei unui subiect supus contemplaţiei este uneori mai concretă decât realitatea însăşi, chiar decât realitatea imaginată a mitologiei. A se vedea în acest sens Nenuanţă, Aşteptând vestitorul, unde strigătul – acel megalafatis – explodează firesc sub forma izvorului primordial. Stranie, într-un fel, cel puţin pentru mine, este familiaritatea poetului cu mitul, tratarea personajelor din acest ţinut într-un mod atât de pământean, încât condiţia lor devine cu adevărat nobilă. Neînsemnând aceasta o coborâre a zeilor, ci o urcare a îndeletnicirilor omeneşti la rangul demnităţii supreme.

Familiaritatea rămâne stranie însă pentru că într-un trecut care se îndepărtează mereu, pe vremea când în căminul studenţesc din Piaţa Rosetti, datorită lui Hristos Ziatas, descifram alfabetul graiului său natal şi aflam pentru prima dată de Palamas, Varnalis, Seferis sau Elitis, mitul părea să aibă doar funcţia intimidării şi niciodată pe cea de aspiraţie.

Nu mi-am propus însă aici o interpretare critică. Ea stă la îndemâna oricui, chiar şi a celor mai puţin avizaţi. Pentru că nu e greu să accepţi că în timp ce Homer rătăceşte între şi în afara celor şapte cetăţi, floarea-soarelui să-şi dezbrace umbra, bocitoarele să se transforme în trestii, Aegeus să viseze întoarcerea corăbiilor, iar fumul satului să se destrame albastru, -  dar nu-i tocmai uşoară pentru că fragilitatea substanţei poetice nu îngăduie ambiguitatea şi nici abuzul termenilor specioşi.

Trăite, aş adăuga pentru încheiere, în ambianţa liricii noastre tinere, dar transpuse în sintaxa măslinului, poemele acestea se reîntorc acum pentru a-şi trăi întâlnirea cu cititorul român printr-o traducere care nu-şi revendică decât exactitatea echivalenţelor semantice. Exactitate supravegheată direct de autorul lor, zgârcit în selecţie, economic în cuvinte şi intransigent în nuanţe. Darnic însă în dragostea lui faţă de cele două patrii şi neaşteptat de timid în faţa timpului şi a prietenilor.

Bucureşti, august 1974

Poesis

Nu, când vulturii taie cu aripa lor înălţimile,

Urmărindu-şi umbra,

Tu nu vorbi.

E jocul azurului, când se redeschid

Porţile cerului, jocul clopotelor de lumină,

Al sunetelor lor, al nostalgiei.

Patria vulturilor e infinitul albastru.

În jurul tău,

Impipăibile, merg pe brânci toate

Şi pe buzele lor ţâşneşte numele tău.

Plouat de vise, închide ochii şi priveşte.

Ascultă.

Undeva

Printre uliţele sufletului tău

La poarta pe care continui s-o cauţi,

Cocoşul va cânta a treia oară.

Nenuanţă

Pomii care m-au legănat

Nu mai sunt pomi.

Au devenit amintiri.

Şi mă dor.

Amintirile vechi, din copilărie

- cât de frumoase au fost! –

Nu mai sunt amintiri.

Au devenit Erinii.

Şi mă urmăresc.

Ochii mei nu mai sunt ochi.

Două mâini fără sfârşit şi fără somn.

Întinse peste tăcerea orizonturilor,

Caută să îmbrăţişeze

Statuia zeiţei cu ochi albaştri.

O, cerberi tăinuiţi,

Ce rost mai are izbăvirea?

Am obosit să mă tot ascund

Sub pleoapele cucuvaei.

Arion

Am tăcut.

Şi la un semn al meu

Toţi s-au cutremurat.

Răniţi de cântecul ce li-l spusesem,

Surzi, îşi legau rana proaspătă

Pentru fapta ce n-au putut s-o facă,

Iar schija de lumină,

Vedenie a sufletului frânt,

Tot mai adânc se înfigea

În cenuşiile lor priviri.

Crâmpeiele de aur ale cântecului

Mai pluteau încă prin văzduhuri,

Şi ochii lor, aceiaşi,

Cu valurile albastrului întunecat,

Încrustau lungi brazde

Peste câmpia mării.

Ochii lor,

Cei care până acum,

Din invidie şi sete de sânge

Ştreang îmi împleteau,

Delfini repezi, deodată,

Îmi deschideau drum fără umblet

Purtându-mă pe spinările încovoiate

În către ţărmurile din Tenandros,

Acolo,

Pe soclul nevăzut al veacurilor,

Mit să mă înalţe.

Mama

Şi-n adâncul întunericului,

Sub basmaua neagră,

Doi ochi împăienjeniţi de aşteptare

Cercetând pereţii casei bătrâne.

Copiii se joacă de-a v-aţi-ascunselea,

Fug pe uliţele satului noroios,

Să prindă chipul tău.

Cântec pentru tine

În seara asta,

Din privirile tale au ieşit

Patru călăreţi cu scuturi,

Au călcat pe laringele meu,

mi-au tăiat cântecul

şi l-au aruncat, hrană,

cailor lor.

Plângea cineva în spatele meu,

În singurătate, pipăind printre ierburi

Cioburile lunii din boabe de rouă.

Fumul albastru

Notele, vechi melodii cunoscute,

Şi-au picurat lacrima de sânge în inima lui.

Şi s-au topit în lumină, încet.

Din paharul cu vin se înălţa

Spre suflet şi spre ochi,

Albastru, fumul satului său. 

M-au dat uitării plopii

M-au dat uitării plopii. Cântece altele

Ţes mierlele în frunzişul lor. Şi salcia

N-a păstrat – verighetă – nici urmă de numele meu,

Copil, pe scoarţa ei, cândva, crestând.

O creangă plină de dorinţe, talisman al dragostei,

Înrourată cu stele, luasem la plecare…

Un crâng acum, în mine înfrunzeşte-n bătaia vântului.

Şi cântecul întoarcerii mele sună în frunzele lui.

Aşteaptă-mă

Mamei

Aşteaptă-mă! Chiar dacă durerile au coborât adânc,

În sufletul tău care suferă pentru mine.

Chiar dacă ochii tăi s-au uscat, plângând lângă zare,

Chiar dacă, din cauza timpului, răbdarea s-a ros.

Aşteaptă-mă! Suprema şi unica mea bucurie.

Voi îmbrăca lumina aurorei

Şi închizând soarele în inima mea,

Acasă într-o zi mă voi întoarce.

Vulturul

Un vultur mândru,

Un vultur visează…

În ochii lui cerul se face bulgări

Şi-o rană deschisă îi este dorinţa.

Pentru o creangă de soare, luminoasă,

A sfâşiat în gheare pustiul albastru.

Sânge ţâşneşte acum din aripile lui.

Şi-n jur…doar amintirile.

Visează. Încununat, în azur, cu soarele vorbeşte.

Mergi încet… să nu se trezească.

Fără titlu

Sunt zile când plopilor

Le e sete de numele meu

Nereide despletite

Se scaldă-n ochii mei;

Se-ntoarce primăvara: ciuhurezul,

Cu un stilet de cântec uitat

Îşi crestează durerea pe sufletul meu;

O ciocârlie, cu setea întoarcerii în plisc

Se topeşte în zare.

Ceasul revărsatului sfinţit cu rouă,

Îmi înaripează gleznele

 Şi până-n măduvă

Mărarul fraged

Îmi reînvie locurile natale.

Amintire

Au plâns cireşii

Şi-au aplecat braţele

Să ridice, frânt, în înalt,

Creştetul lor.

Ştrengarule, ştrengarule,

Ce-ai căutat, chip palid,

Acolo, sus,

Clătinat de vise?

Celor puternici

În viaţă suferă doar cei puternici.

Ei, oricând gata la chemarea vremii

Fac scut de nepătruns, din gând şi suflet,

Durerile străine să se stingă.

Simpli ostaşi ai Datoriei, poartă

Răni, una după alta, nevăzute,

Deasupra-le cu buze incendiate

Cântecul setea şi-o potoleşte.

Homer olimpianul

N-a obosit, încă, să tot umble

Între şi în afara celor şapte cetăţi,

În care n-a încăput numele lui.

În lumina ochilor lui stinşi,

Zeii îşi caută chipul.

Golite de aşteptare, orele

Se spală sub răsunătorul lui zâmbet.

Dar, vai!, când ahei şi troieni, noi toţi la un loc,

Am uitat în flăcări cetatea sfântă

Şi rătăciţi prin norii bărbii sale

Ne străduim să ne ridicăm statuie chipul lui

Un Zoil

Purtând ochelari, ochii liliacului

Îşi ridică pana, ca o lance

Lumina s-o ţintească.

Amurg

De gâtul meu,

Încolăcit, şarpele încercării.

De pomul trăsnit

Spânzură

Basmaua negurii.

Ochii mei

Nu mai încap în vasele comunicante

Ale zării

Şi-mi sângerează gleznele

De roşul nasului.

Te uită

Te uită. E iarnă încă

Şi crengile-n jur tremură fără foşnet.

Ascultă însă iarba

Rupând zăpezile.

Mai ascultă, în trunchiuri,

Seva cum îşi deschide aripile.

Şi mai ascultă. Şi cerbul mugeşte,

Dar nu-i  cântec mugetul lui.

De primăvară

Foşnetul cireşilor, foşnetul dulce

ca un glas de miere picurat

sub clarul de lună, foşnetul

umezit de rouă,

l-am cules

şi i-am făcut cântec de leagăn

deasupra amintirilor.

Le vor adormi?

Din zările mele

Răsare un soare imens.

O, primăvara aceea…

Aud cireşii cum îşi deschid mugurii.

Fotografii

Templul Victoriei fără aripi, din aramă cernită

Şi satele acestea risipite, mărunte,

Printre migdalii în plină floare

mi-amintesc în fiecare moment

cum cineva locuieşte în mine.

Ithaca m-aşteaptă,

Câinele Argos încă n-a murit…

O, măslinii aceştia gârboviţi…

…………………………….

Selecţie din volumul cu acelaşi titlu apărut la Editura Albatros, 1974.

Actualmente poetul şi-a stabilit domiciliul la Toronto, în Canada.