Mihai Eminescu
„Noi, cei de aici, (românii din exil — n.n.) rupţi de pământ
şi de neam, regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor
noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi
teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-1 pe Eminescu ne reîntoarcem,
ca într-un dulce somn, la noi acasă...e tot ce ne-a rámas neîntinat din apele, cerul si pámântul nostru românesc" (Mircea Eliade, 1949)
„...
Viaţa lui Eminescu a fost scurtă şi întunecată, opera sa, în schimb, este nu
numai vastă, dacă ne raportăm la cei abia 17 ani de intensitate creatoare, dar
şi luminoasă, prin toate acele incandescenţe pe care le-a sădit în fiecare din
paginile scrise şi care, departe de a diminua, sporesc pe măsură ce anii se
adaugă anilor." (Perpessicius,1964)
".....Darul ce ni s-a făcut prin Eminescu? A apărut
în lumea noastră un om care a înţeles să fie deplin. Cineva care n-a voit să
fie al doilea." (Constantin Noica 1975)
Lacul
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;
Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune —
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic
în zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
încărcat cu flori de nufăr.
(1876)
Lago
azul
Lago
azul de entre bosques
Rubios nenúfares carga;
Al
temblar en roldes blancos,
El
conmueve una barca.
Yo
escucho, yo espero,
Mi andar
sus bordes mide:
Ella
salga de las cañas
a mi
pecho se anide;
saltando
al bote angosto
Voz de
aguas oiremos,
Dejaré
que me escapen
El timón
y los dos remos.
Deslizando
con encanto
En la
luz de la Selene,
¡Sople
el viento en cañas suave,
La
undante agua suene!
Mas no
viene... Solitario,
Los
suspiros me inundan,
Junto al
lago azul que abarca
flores
rubias de nenúfar.
(En
español por Valeriu Ghiorghiadis)
Le
lac
Sous les jaunes nénuphars
Le lac bleu des bois tressaille
Et des cercles blancs s'emparent
D'une barque qui sommeille...
Moi je passe sur la berge
Comme si j'écoutais... guettant
Les roseaux — si tu émerges,
Que tu viennes, doucement !
Pour partir ensemble au large
Dans le chant de l'eau si calme
Que le gouvernail m'échappe.
Que je lâche, aussi, les rames
Et ravis, heureux, qu'on glisse
Sous une lune tendre, pâle.
Tandis que les joncs bruissent,
Que résonne l'eau d'opale...
Vaine attente !... Âme lasse,
Seul, je souffre sans regard
Pour le lac bleu où s'entassent
Les fleurs d'or du nénuphar...
(En
français par Michel Steriade)
THE LAKE
Water lilies load all over
The blue lake amid the woods,
That imparts, while in white circles
Startling, to a boat its moods.
And along the strands I'm passing
Listening, waiting, in unrest,
That she from the reeds may issue
And fall, gently, on my breast;
That we may jump in the little
Boat, while water's voices whelm
All our feelings; that enchanted
I may drop my oars and helm;
That all charmed we may be floating
While moon's kindly light surrounds
Us, winds cause the reeds to rustle
And the waving water sounds.
But she does not come; abandoned.
Vainly I endure and sigh
Prostrate, as the water lilies
On the blue lake ever lie.
(En anglais par Dimitrie
Cuclin)
DER SEE
Auf dem
blauen See im Walde
Schweben
gelbe Wasserrosen,
Während
hell die Wellen kräuseln,
Bebend
einen Kahn umkosen.
Und ich
wandle an dem Ufer,
Harre
lauschend und verschwiegen,
Daß sie
jäh dem Schilf entsteige,
Sich an
meine Brust zu schmiegen.
Daß ins
kleine Boot wir springen,
Wo um
uns die Wasser lallen.
Bis das
Steuer ich verliere
Und die
Ruder mir entfallen;
Daß wir
gleitend fliehn, vom milden
Mond
verzückt, in Z'auberträume —
Windhauch
rausche sacht im Schilfe,
Wellensang
uns zart umschäume! —
Doch sie
kommt nicht — und ich seufze
Fruchtlos,
meinem Gram ergeben,
Einsam
an dem blauen Weiher,
Wo die
Wasserrosen schweben.
(En allemand par Zoltan
Franyó)
 | ||
| Moneda jubiliará Mihai Eminescu, | emisá în 1989 de URSS |
ОЗЕРО
До краев
в кувшинках желтых,
Дремлет
озеро лесное,
Нежно
лодку убаюкав
Чуть
заметною волною.
Вдоль по
берегу тропинкой
Я иду, и
в сердце дрожь:
Ты
вот-вот камыш раздвинешь
И на
грудь мне упадешь.
Мы с
тобою сядем в лодkу,
Поплывем,
обнявшись дружно.
Я
невольно брошу весла,
Ты
оставишь руль ненужный.
Властно
нас обнимут чары,
Ласка
лунного сиянья,
В
камышах шуршащий ветер,
За
кормой волны журчанье...
Никого...
Мечта напрасна...
Все
один, куда б ни шел ты.
Только
озеро лесное
До краев
в кувшинках желтых.
(În
rusă de A. Kojevnikov)
