Mormântul poetului - Cimitirul Belu

Mihai Eminescu 

15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889 

Mă numesc unul din oamenii în viaţă, care l-au văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de nouă ani. L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină. Nu puteam şti atunci cine era să fie Eminescu, şi ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, o dată cu tonul de stupefacţie şi de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiţă de fum. Nu mă puteam gândi, atunci, că după cincizeci şi cinci de ani trecuţi voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...” 

                                                                                                                                            (Tudor Arghezi)

Mai am un singur dor 

Satuia poetului - Constanta

Mai am un singur dor:

în liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării ;

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt...

Ci eu voi fi pământ

In singurătate-mi.

1883

Mi afán postrero es

Mi afán postrero es:

En tarde señera,

Morir que me dejéis

Al mar, en ribera;

Un sueño por doquier,

El bosque a mi lado,

Por aguas sin vado

Un cielo claro haber.

No quiero oriflamas,

Ni ataúd real,

Un lecho me enlazad

De jóvenes ramas.

Y nadie ande en pos

Ni llore mi vida,

Que dé el otoño voz

Por fronda marchita.

Las fuentes, sin cesar,

Dejando la cuna, Deslice la luna

Por puntas del pinar.

Penetren campanos

El frío atardecer,

Encima el tilo fiel

Sacuda sus ramos.

Parando mi errar

Al mundo de olvidos

 

De amor me cubrirán

Recuerdos queridos.

Luceros al salir

De sombras de pinos,

Siéndome amigos,

Iránme a sonreír.

            ¡Mi pena anonades

Canción del arduo mar!

Seré pues tierra ya

            En mis soledades.

(Versión española por Valeriu

Georgiadis)

Un seul désir me reste

Un seul désir me reste,

Veuille le soir se taire,

Sans rien de funeste,

Aux confins de la mer,

Que le sommeil me soit tendre,

Et fraternel le bois,

Tant que la mer peut s'étendre, Pur, le ciel que je vois.

Je ne veux ni drapeaux,

Ni riche cercueil,

Mais, de jeunes rameaux,

Simple lit, sans orgueil.

Et qu'après moi, personne,

Au chevet, ne me pleure,

Seul le bruit de l'automne

Par les feuilles qui se meurent.

Et quand, sonores, jaillissent

Les sources sans fin,

Que seule la lune glisse Au-dessus des sapins.

Que les cloches des troupeaux Percent le vent du soir,

Du tilleul, le rameau

Berce son encensoir.

Comme je ne serai plus

Errant, depuis lors,

De tout ce que j'ai vécu,

La neige, me couvre encore.

Etoiles, du haut

Dans branches, sorties,

             Souriant en amies,

Passeront de nouveau.

             Gémira comme avant

L'âpre voix de la mer,

Et moi, je serai terre

              Dans l'isolement.

(Version française d`Elisabeta Isanos)

 

So