Din poezia româná închinatá cailor
Lucian
Blaga (1895-1961)
Unicornul
şi oceanul
Sfios unicornul s-abate la mal,
priveşte în larg, spre cea zare, cel val.
S-ar da înapoi când unda l-ajunge,
dar taina cu pinteni de-argint îl străpunge.
Pe ţărm unicornul, o clipă cît anul,
se-nfruntă-n poveste cu oceanul.
E apă, sau altă fiinţă, cu plesne,
în care se simte intrând pân' la glezne ?
Se-nalţă de spaimă-n paragini
când taina se sfarmă la margini.
Lucian Blaga (1895-1961)
El unicornio y el
océano
Receloso, el unicornio se acerca a las orillas,
mira hacia la alta mar, en el horizonte, las olas.
Retrocedería al alcanzarle las aguas,
pero el misterio con espuelas de plata lo atraviesa.
Sobre la orilla, el unicornio, un instante como un año,
se enfrenta en el cuento con el océano.
¿Es agua u otro ser con olas
en las que se sumerge hasta los tobillos?
Se alza por el miedo de entre las ruinas
cuando el misterio se quiebra en los bordes.
Ion Barbu (1895-1961)
Ultimul centaur
...Din Soarele îmbrăţişat de
Nour...
În ziua lui din urmă zori din loc în loc
Năuc... Dar mai spre seară desfăşură deodată
Pe asfinţitul verde, cu lespedea mîncată,
Regescul vas de gânduri crescut în dobitoc.
Tăriile topiră nepotrivitul bloc...
Târziu, spre geruri albe, o carne înnorată
Porni, în melc de abur, pe când dezgrădinată
Se lămurea din noapte o inimă de foc.
Statornic gâde, Umbra — miner masiv şi dâre —
Căzu peste jeratic cu grelele satâre
Şi luminosul bulgăr îl despică felii.
Pământul aţipeşte. Răzleţ, nici un centaur,
Dar pe nestinsul ropot al clarei herghelii
In zăcăminte sună filoanele-i de aur.
Ion Barbu (1895-1861)
El último centauro
...del Sol abrazado por una
Nube...
En el último día se apresuró de un sitio otro
atónito... Pero al anochecer desplegó de un golpe
sobre el verde crepúsculo, quebrando las baldosas
con el real vaso de pensamientos crecidos en la bestia.
Las alturas fundieron el insólito bloque...
Tarde, hacia blancos fríos, con la carne rociada,
salió como un caracol de vapor, mientras desarraigado
se esclarecía dentro de la noche un corazón de fuego.
Verdugo permanente, la sombra —hoja y empuñadura—
cayó sobre la brasa con sus pesados filos
y la luciente bola se deshizo en pedazos.
La tierra dormita. Ni un centauro yerra;
solamente el no apagado trote de la clara manada
hace soñar en los yacimientos de sus veneros de oro.
Geo Bogza (1908-1994)
Vă rog
Nu mă mai aruncaţi,
vă implor nu mă mai aruncaţi
Ciocului lor galben şi lat
Chiar dacă au salvat Capitoliul.
Nu mă mai aruncaţi,
vă implor nu mă mai aruncaţi
Stupidităţii lor albe.
Ci daţi-mă cailor, numai cailor
Până ce le va ieşi focul pe nări
Până ce sub tropotul lor pământul
Va răsuna încă o dată
De toată istoria lumii.
Geo Bogza (1908-1994)
¡Dejad de echarme,
os imploro, dejad de echarme
a su pico amarillo y aplastado
aunque han salvado el Capitolio!
¡Dejad de echarme,
os imploro, dejad de echarme
a su blanca estupidez!
¡Entregadme a los caballos,
solamente a los caballos,
hasta que de sus narices salga fuego,
hasta que bajo su trote retumbe la tierra!
Con toda la historia del mundo.
¡Os imploro, entregadme a los caballos!
Mihai Beniuc (1907-1988)
Cântec pentru cai
Vă duceţi acum
Ultima dată pe drum,
Câte patru la rând,
Fără ham, fără greutate,
Parcă visând, necrezând
Că şi asta se poate.
Până la abator mai este
Vă puteţi spune câte o poveste,
Povestea fiecăruia din voi,
Cu bici şi sudălmi, prin noroi,
Cu paie murdare, cu fân, cu coceni,
Cu nimeni ca să vă asculte păsul
Ori să vă dea cât aţi fi vrut ovăsul,
Bieţi cai săteni.
De-acuma plugul, trăsura,
Căratul, arătura,
Tălăngile, noaptea, prin câmpul păscut
Căpăstrul, piedica, zăbala,
Şi tot ce v-a durut sau v-a plăcut
N-o să mai fie
Pe vecie —
S-a-ncheiat socoteala.
Pieile slabe, ale voastrele,
Arată de subt ele coastele.
Carnea mai toată a supt-o munca,
Ploile, drumurile, lunca.
Şi au făcut-o bucate şi bani,
Ani după ani.
Numai ochii voştri mari ca pruna
Şi-au păstrat lumina lor, buna,
Şi-nvăluiţi în ea
Ca într-o catifea
Porumbiştile, clăile, casa de ţară
Ce o vedeţi pentru ultima oară.
Tractorul din colectivă
Stă lângă cucuruzul adunat stivă,
V-ar oferi câţiva ştiuleţi,
Ca să-i aveţi
Acum când aţi pornit către oraş
Lăsând cărările cu făgaş,
Ograda şi satul,
Dar el nu vă pricepe nechezatul.
Vântul vă mângâie răsfirându-vă coamele,
Pomii de toamnă vă îmbie cu poamele,
Iar voi vă duceţi să vă facă pingele, Curele, salam —
Un copil vă zâmbeşte din geam,
Norii din zări vă fac temenele.
Mihai Beniuc (1907- 1985)
Canción para los
caballos
Os vais ya desde hora
Por la última vez por el camino,
De cuatro en fondo
Sin jaez, sin el peso de las cargas,
Como soñando, no creyendo
Que aún así es posible.
Hasta al matadero queda un trozo más de camino
Y podéis decir la historia de cada uno,
La historia de cada uno de vosotros
Con látigo y malas palabras por el fango,
Con paja sucia, con heno, con mazorcas,
Sin que nadie escuchase vuestro secreto dolor
O que os diera cuanta avena habéis querido
¡Pobres caballos aldeanos! I
Desde ahora el arado, el coche,
El acarreo, el arar,
Los cencerros, la traba, el freno,
O todo cuanto os doliera o diese gusto
No será más
Por la eternidad.
Se ha terminado, la cuenta.
Vuestras pieles flacas
Muestran debajo las costillas.
La carne que casi toda os chupó el trabajo,
Las lluvias, los caminos,
Y se hizo comidas y dinero
Año tras año.
Solamente vuestros ojos grandes como la ciruela
Se han guardado la luz, la beuna luz
Que copia los maizales, los graneros,
Las casas de la aldea,
Que veis por última vez.
El tractor de la granja
Permanence muy cerca
De los montones de maíz recién cosechado.
Si os ofreciera algunas mazorcas
Para hacer el camino,
Ahora que os marcháis
Con rumba a la ciudad,
Dejando atrás los senderos familiares,
El cercado de la aldea.
Pero él no comprende vuestro relincho.
El viento os acaricia y esparce
Vuestras crines,
Los árboles de otoño os invitan a frutas,
Pero vosostros vais a que os conviertan
En suelas, correas y conservas.
Desde una ventana un niño les sonrie.
Las nubes del hoizonte os despiden
Haciendo sus corvetas.
Darie Novãceanu
(1937)
Singur şi alb
Singur şi alb, la după-miezul nopţii,
făcând să scapere asfaltul, scuturând
printr-un singur prelung nechezat
întunericul din arborii de pe
trotuare,
astfel l-am văzut, singur si alb.
Singur şi alb, înaintând fară grabă
prin mijlocul oraşului, păscând
nedumerit
trifoiul putred de pe tarabele
norocului;
cu şaua inflorată, singur şi alb.
Singur şi alb, cu frâul liber,
luminând tăcerea-ngenunchiată la
colţul străzilor,
bătând din copite în staţiile de
autobuz,
la ora când sufletele nu călătoresc
nici luate de mână. Singur şi alb.
De unde venea? Al cui să fi fost?
Al unui barbar de-acum un mileniu?
Al lui Baiazid? Cumva al lui Toma
Alimoş?
Şi unde se ducea de unul singur şi
alb?
Dar l-am văzut: a străbătut ultimele străzi,
a ocolit lacul şi s-a pierdut spre
nord,
galopând fără grabă. Singur si alb.
Şi mă tem că era dintr-o baladă
nescrisă.
Darie Novãceanu (1937)
Solo y blanco
Solo y blanco, pasada la
medianoche,
sacando chispas del asfalto,
sacudiendo con su largo relincho
la oscuridad de los árboles de las
calles,
así lo he visto. Solo y blanco.
Solo y blanco, andando sin apuro
por el centro de la ciudad;
confuso,
en los escaparates de la lotería.
Con la historiada silla sin jinete.
Solo y blanco.
Solo y blanco, las riendas sueltas,
alumbrando con sus crines las
esquinas,
dando coces en las paradas de los
autobuses,
en una hora en que las almas no
viajan
incluso aunque las lleven de la
mano.
Solo y blanco.
Nunca sabré de dónde venía, ni de
quién era.
Nunca lo sabré, mas lo he visto:
ha pasado las últimas calles, ha
rodeado el lago
y se ha perdido hacia el Norte.
Cuatro sollozos de plata.
Solo y blanco.
Temo que haya salido de una balada
aún no escrita.
Adrian Păunescu (1943-2011)
Caii
Veniră caii să ne spună, ne spuseră şi nu-i crezurăm,
veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară,
nu-i crezurăm,
jurând, sacrificară mânjii şi nici atuncea nu-i crezurăm,
veniră caii din morminte de cai, plângând,
şi nu-i crezurăm,
se smulseră din monumente, spunându-ne
şi nu-i crezurăm,
şi îi închiserăm în grajduri şi în spitalele de cai, descoperirăm
că-s luetici, că sânt turbaţi, că sânt de vină,
şi într-o noapte ce ajunse Sfântul Bartolomeu al lor,
umplurăm curţile de sânge şi toporişca de rugină.
De unde-atâta nepăsare de a vedea murind un cal
de mâna ta, când el nu poate face nimic să se ascundă,
de unde-am învăţat atâta de repede să îngropăm
toţi caii noştri într-o noapte şi să fim veseli ca la nuntă
?
Veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară mari şi trişti,
şi învăţând atunci să scriem, îi contemplarăm optimişti, apoi
pe ei ne iscălirăm, cu ascuţite toporişti.
Pedeapsă astăzi înţeleasă : de dor ni se tocesc Carpaţii,
şi nu mai sânt copii pe uliţi, acolo unde cai nu sânt,
şi douăzeci de milioane visează-n fiecare noapte
stafiile de cai cum ară absenţa vechiului pământ.
Adrian Pãunescu (1943-2011)
Los caballos
Llegaron los caballos para hablarnos,
nos hablaron y no los escuchamos,
llegaron los caballos para arrodillarse,
se arrodillaron y no los hemos mirado ;
jurando, sacrificaron sus potros,
pero tampoco los hemos creído;
llegaron los caballos desde las tumbas,
llorando, pero no los hemos creído,
bajaron desde las estatuas,
nos hablaron y no los hemos escuchado.
Los hemos encerrado en los establos
y en los hospitales para ellos,
hemos descubierto que son lunáticos, rabiosos, culpables,
y durante una noche, su noche de San Bartolomé,
hemos llenado los corrales de sangre, dándoles muerte.
¿ De dónde tanta indiferencia la de ver como muere un
caballo por culpa de tus manos
sin que pueda defenderse ?
¿ De donde hemos aprendido tan de prisa
a enterrar todos nuestros caballos
y quedarnos alegres como en la boda ?
Llegaron los caballos para arrodillarse,
se arrodillaron grandes y tristes,
mas nosotros, sabiendo escribir ya,
los hemos contemplado con optimismo
y nos hemos firmado sobre ellos
con afiladas hachas.
Hoy día el castigo ya se entiende:
los Cárpatos los añoran y se callan,
no hay niños por los caminos sin caballos.
Y veinte millones están soñando cada noche
con los fantasmas de los caballos
arando el fantasma de la vieja tierra.
©Antología de la poesía rumana contemporánea.
Editorial
Elion – Bucarest, 2000. Versión española por Darie Novaceanu
Aviz
Niste hackeri au intrat în posesia tuturor informatiilor din Computerul meu. Între acestea si textele din Ventana de Darie, protejate prin lege.
Am denuntat fapta delicitvá a acestora Directiei Generale a Politie si autoritátilor competente.
Advertencia
Algunos hakeres se han apoderado de todas las informaciones de Mi P.C. Entre estas, los textos de Ventana de Darie, protegidas por ley.
He denunciado los hechos delicitvos de estos a la Dirección General de la Policía y a las autoridades competentes.
Aviz
Niste hackeri au intrat în posesia tuturor informatiilor din Computerul meu. Între acestea si textele din Ventana de Darie, protejate prin lege.
Am denuntat fapta delicitvá a acestora Directiei Generale a Politie si autoritátilor competente.
Advertencia
Algunos hakeres se han apoderado de todas las informaciones de Mi P.C. Entre estas, los textos de Ventana de Darie, protegidas por ley.
He denunciado los hechos delicitvos de estos a la Dirección General de la Policía y a las autoridades competentes.
